Fănuș Neagu a plecat să caute vinul de stele

La sfârșit de primăvară, Fănuș Neagu a plecat și el dintre noi, alăturându-se pe lista alarmant de lungă a pierderilor din ce în ce mai dese ale culturii naționale. Trist este că în urmă rămân atât de multe goluri – mult prea multe – încât nici nu știi pe cine e mai bine să plângi: pe cei plecați, sau pe cei rămași...(Sergiu Nedelea)

Fănuș Neagu a reușit să acopere cu geniul său o paletă largă de genuri literare: jurnalist, memorialist, nuvelist, romancier, dramaturg, gazetar de sport, pamfletar, poet. Ne-a umplut existența cu entuziasmul său molipsitor, ne-a înfrumusețat-o cu scânteierea verbului său atât de viu. A reușit să performanța să fie un scriitor al tuturor, nu numai pentru că a scris pentru fiecare. Ceea ce îl particularizează pe Fănuș Neagu în Panteonul literaturii române este divinizarea Vinului, element pe care l-a perceput și l-a promovat mereu ca pe un pilon al spiritualității specifice românului. Din păcate, la 24 mai, călimara cu vin din care își trăgea seva inspirației s-a vărsat.

În miez de primăvară, miroase a miracole

Așa spunea, într-una din scrierile lui, Fănuș Neagu, referindu-se la grâu și la vin, cele două coloane pe care s-a zidit sufletul românului. Și parcă am aștepta și noi acum un miracol, să-l vedem reapărând printre noi, fâcându-ne șugubăț cu ochiul și aruncând anatema asupra celor care pocesc vinul și limba română.

La 79 de ani, moartea este predictibilă, dar în cazul marilor creatori întotdeauna vine prea devreme. Parcă am mai fi așteptat un roman, un articol, măcar o vorbă de duh. Sunt multe, atât de multe frazele lui Fănuș Neagu intrate în legendă. Și totuși, ar mai fi fost loc de cel puțin încă pe atâta. Mai ales acum, când așa cum remarca el, “niciodată n-au existat în România atâția analfabeți”. Când te apropii de opera lui Fănuș Neagu, nu ai cum să nu remarci că în mijlocul ei, indiferent de context, se află întotdeauna Vinul. De exemplu, întrebat fiind cum îl caracterizează pe un fotbalist devenit într-o vreme vedetă, maestrul a replicat sec: “E un dobitoc! Îi place vinul dulce…”. Celebră a rămas definiția dată de el vinului bun: “să fie alb, sec, rece, mult și gratis!”. Cu un an înainte de dispariție, înțelepciunea adăugată de vârstă l-a făcut să modifice definiția, afirmând că “cel mai bun vin este cel pe care îl bei acum…”. Criteriul cantității fusese eliminat “nu c-ar fi dispărut pofta, nu, ea e desăvîrşită, însă nu mă mai ţin balamalele”.

Fănuș Neagu a știut să guste din viață la fel ca și din vin. Cu apetit de gurmand și cât mai des. Spunea că “părinţii şi prietenii ţi-i trăieşti”. Din cauza asta, niciodată nu a fost văzut singur în restaurantele unde poposea destul de des. Pentru că de limba română și de vin nu te apropii singur. Cu pana muiată în amintirea chefurilor prelungite la diferite restaurante a scris volume remarcabile, rămase ca piese de referință în cultura națională.

Nu de moarte mi-e frică, mi-e teamă că mor...

Parafrazându-l pe Edgar Wallace, Fănuș Neagu spunea pe patul de spital: “nu de moarte mi-e frică, mi-e teamă că mor”. Cu alte cuvinte nu îl înspăimânta dispariția fizică, cât cea din conștiința publică. Și asta pentru că Fănuș Neagu a creat întreaga viață pentru oamenii în mijlocul cărora a trăit atât de tumultuos.

S-a născut la 5 aprilie, în Grădiştea de Sus, judeţul Brăila, într-o familie de ţărani. A crescut în portul de la Dunăre, printre patimi incendiare, mai toate legate de femei, de vin, de sport. Ajuns în București s-a integrat firesc în boema literară a prolificilor ani ‘60. Locuia, la început, într-un subsol. Dar serile erau ale lor: Fănuș Neagu, Nichita Stănescu, Radu Cosașu, Eugen Simion, Mircea Dinescu... Erau atât de mulți, încât maestrului i-au trebuit două cărți în care să le adune portretele (“Cartea cu prieteni”, vol. I și II).

Cred, cu toată convingerea, că teama maestrului că va muri nu era justificată. Poate că mai sunt puțini cei care vor relua paginile din revistele “Luceafarul” și „Amfiteatru”, sau care vor mai reciti spumoasele cronici sportive din „România Literară”. Dar în biblioteca fiecărui îndrăgostit de literatură și vin este obligatoriu să se regăsească "Întâmplări aiurea și călătorii oranj", "Scaunul singurătății", "Cantonul părăsit", "Frumoșii nebuni ai marilor orașe", "Echipa de zgomote", sau "Îngerul a strigat ". Măcar acestea, dacă nu toate volumele. Lectura lor ne va face întotdeauna mai frumoși și mai buni, ne va ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine. Pentru că Fănuş a fost obsedat de frumuseţea limbii române, de spaţiile prin care a trecut și de oamenii pe care i-a întâlnit. Chiar și atunci când plesnea din biciul verbului, nu era un contestatar, ci doar un doritor de bine.