Slabiciunile culinare ale lui Creanga

Nu ştim alţii cum sunt – ca să-l parafrazăm pe marele clasic al literaturii române – dar noi credem că nu există un singur român care să nu fi auzit de Ion Creangă, care să nu fi citit, măcar în copilărie, vreuna dintre povestirile sale şi care să nu cunoască două-trei amănunte pitoreşti din biografia sa! Aşadar, pentru a fi înţeleşi de la bun început, evocarea din acest număr al revistei noastre nu va fi, nici pe departe, o „lecţie de istorie literară”… Dimpotrivă, referirile la viaţa clasicului vor fi destul de rare şi numai în măsura în care au avut vreo legătură cu mâncarea, căci, trebuie spus la fel de răspicat, Creangă a fost unul dintre cei mai mari gurmanzi din literatura română, împărţind această glorie inedită poate doar cu Mihail Sadoveanu şi Păstorel Teodoreanu.

Bucatele ţărăneşti din copilărie
Dacă ar fi să rezumăm, în limbaj contemporan, una dintre mărturisirile pe care cel maiţăran dintre scriitorii noştri le face într-o epistolă adresată prietenului Eminescu, am putea formula astfel: topul „preferinţelor” lui Creangă începe cu Dumnezeu, continuă cu preţuirea necondiţionată a amicului său, marele poet naţional, urmând, în ordine, mâncarea, Tinca (a doua sa nevastă – nota red.) împreună cu pisicile şi – abia la urmă – scrisul literar. Despre pasiunea mâncatului, în cazul lui Ion Creangă, s-au scris sute de pagini memorialistice, de la contemporanii săi, până la inegalabila biografie pe care i-a dedicat-o George Călinescu.
Dar, pentru că toate au un început pe lumea asta, chiar şi în cazul pitorescului nostru clasic, poveştile despre mâncare debutează încă din anii copilăriei. Humuleştiul de la jumătatea veacului al XIX-lea era un sat moldovenesc ca oricare altul. Nici tradiţiile,nici civilizaţia rurală a aşezării, nici obiceiurile culinare nu se deosebeau de specificul întregii regiuni. Pentru un băiat de ţăran mijlocaş, cum era fiul lui „Ştefan a Petrei”, cea mai obişnuită hrană zilnică era alcătuită din „borş de buruieni”, indiferent dacă asta însemna, în funcţie de anotimp, urzici, lobodă, ştevie, fasole sau varză, plus mămăligă cu ceapă sau usturoi, făcut mujdei. Dacă, uneori, bă-iatul îndrăznea să-i reproşeze mamei monotonia unei asemenea „diete”, aceasta îi răspundea ca în „Soacra cu trei nurori”, povestire în care clasicul a recunoscut că a folosit-o ca model pentru personajul principal chiar pe mama sa: „Lapte, brânză, unt şi ouă, de-am putea sclipui (economisi – nota red.), ar fi bine să le ducem la târg, ca să facem ceva parale…” Una dintre alternativele gastronomice care îi rămâneau copilului Creangă era pescuitul în Ozana, „cea limpede şi frumos curgătoare”. Aşa l-au învăţat prietenii mai mari să facă „păstrăv la proţap”, dar o asemenea delicatesă era mâncată pe furiş, după ce se prepara prin boscheţii de la marginea apei. Totuşi, vorbind serios, mâncarea din anii copilăriei nu se rezuma doar la atât! George Călinescu, din care vom mai cita de câteva ori în cursul acestei evocări, are un fragment memorabil despre slăbiciunile culinare ale lui „Ionică Creangă” din perioada petrecută la Humuleşti. „Hâlpavul care făcea în sat ochi dulci fetelor de orice vârstă, înveselindu-le cu dinţi de fasole şi barbă de lână, spre a le devora purceii de lapte fripţi şi alivencile, avea apucături de lup flămând. Pentru a se deosebi de „firliuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac”, cum el însuşi scrisese, Creangă făcea isprăvi nemaiauzite care-i dădură faima de Flămânzilă, ca şi propriul său personaj de mai târziu. Când era cadorisit de fete cu mâncare,el nu-şi pierdea niciodată vremea mesei cu vreo „zămoreală”, de care era sătul de acasă, ci alegea straşnice bucate humuleştene, cu osebire, sarmale şi plăcinte „poale-n brâu”, făcute cu „julfă””. Diaconul „abstinent” şi învăţătorul gurmand.
Sfârşitul de adolescenţă şi începutul primei tinereţi şi le petrece în băncile Seminarului Teologic de la Iaşi, iar ucenicia de diacon îl face să-şi împartă timpul între biserica Golia şi Mânăstirea Neamţ. Dacă cineva îşi închipuie că tânărul Creangă, în pofida credinţei sale sincere în Dumnezeu, a avut vreo vocaţie monahală, şi-ar facemari iluzii, fiindcă pofta sa de viaţă nu cunoştea nici o măsură!

Până când a fost dat afară din cinul preoţesc, pentru că a tras cu puşca în ciorile care asediau turla bisericii Golia, viitorul clasic literar a avut o scurtă existenţă de diacon „rasofor”(adică ucenic,candidat la viaţa de monah – nota red.)la fel de controversată şi pitorească precum restul vieţii sale. Tot George Călinescu este cel care îl portretizează cel mai bine, relatând chiar şi o întâmplare faimoasă petrecută la Mânăstirea Neamţului, legată de mâncare, fireşte… „Uneori, Creangă cade în stări
de misticism, devine desnădăjduit, dar la stomac se simte bine întotdeauna! La Neamţ, la mănăstire, colindă pădurile dimprejur şi strânge bureţi
pe care îi aduce la trapeză (bucătăria mânăstirii, ce avea şi sală cu mese – nota red.), cerând fraţilor să gătească o ciulama. În cele din urmă, se apucă de mâncat singur, fără să invite pe nimeni, spre a nu i se împuţina porţia. Abia după ce şi-a umplut burdihanul, le lasă monahilor restul din oală. A doua zi, toţi dau semne de otrăvire, numai el nu are nimic!” Este de la sine înţeles de ce un asemenea candidat la viaţa monahală „nu a făcut prea mulţi purici” – cum zice o vorbă veche românească
– printre slujitorii lui Dumnezeu care purtau „sutană” sau „rasă”… Dar nici învăţătorul de mai târziu (destul de iscusit, de altfel, căci a fost şi autor de manuale), nu a avut o existenţă laică suficient de „cuminte”, aşa cum o cereau preceptele pedagogice.
Până s-a împrietenit cu Eminescu, dată după care a început să frecventeze atât seratele junimiste, cât şi legendara cârciumă de la „Bolta Rece”, viaţa cotidiană pe care o petrecea Creangă în „târgul Ieşilor”, mai ales în anotimpul cald, era de un pitoresc nebun.
De pildă, îi plăcea să se ducă pe malul Bahluiului, dincolo de bariera târgului, însoţit de câţiva tovarăşi de chef. „Vara, după vreun scăldat în pielea goală, mănâncă tot ce se găseşte la hanul din apropiere. De la o ţărancă aflată în trecere bea o oală de lapte
dulce, apoi, de la prăvălia unui ovrei din mahala, mănâncă un ceaun întreg de păpuşoi fierţi. După mai multe carafe de vin, îi dă încă o dată iama hangiului prin cămări, dar pe datorie.
Apoi se întoarce la apa Bahluiului şi se aruncă în iaz din nou, foarte mulţumit. Unui prieten îi vine leşinul de această privelişte nemaivăzută!” – relatează acelaşi George Călinescu. În restul anului, deşi îşi vedea de orele pe care le avea la şcoală, mai tocmea câte un suplinitor, pe care îl plătea din leafa proprie, ca să poată trage un chef de câte trei zile şi trei nopţi, după care zăcea acasă o săptămână, înconjurat de pisici şi doftoricit de prima nevastă, care l-a şi părăsit din această pricină.
Stop-cadru
O parte din ceea ce n-am învăţat la şcoală, fiecare la vremea lui, am încercat să vă povestim noi despre Ion Creangă, în evocarea de faţă, dovedindu-vă că nu am exagerat atunci când am afirmat, la începutul acestei prezentări, că povestitorul a fost unul dintre cei mai mari gurmanzi din literatura română. Nu putem încheia, exact ca în filmele documentare, decât cu un „stop-cadru” extras din aceeaşi biografie extraordinară semnată de George Călinescu, care reprezintă un sugestiv epilog pentru portretul pe care l-am creionat aici. „Către patruzeci de ani, trupul povestaşului
începe să se umfle. Subţirele diacon de altădată, cu ochi albaştri, pătrunzători, şi bărbiţa mătăsoasă de faun, se puhăveşte la faţă şi capătă ochi mici,osânzoşi. Părul încă lung, dat pe spate, popeşte,şi hainele groase de şiac îi lasă o înfăţişare greoaie,
de matahală. Cu pălăria mare pe ceafă, cu băţul cioturos în mână el merge drept, răsuflă mult, dar trage cu un ochi la Dumnezeu şi cu celălalt tot la mâncare…”....