ISTORIA ARMELOR BIOLOGICE

  AZI SI MAINE AM SA VA  VORBESC DESPRE "ISTORIA ARMELOR BIOLOGICE" ASA CUM MI-A FOST MIE RELATATA DE CATRE SPECIALISTUL SI PRIETENUL MEU,  LORIN STIRBU....

" Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor acestora ca arme este paralelă cu dezvoltarea societăţii umane. Diversificarea activităţii umane către vânătoare mai ales împotriva unor animale din ce în ce mai mari sau mai periculoase au făcut inerentă adaptarea tehnicilor şi a metodelor de vânătoare şi de supravieţuire. Deşi empirică, această adaptare avea la bază observaţia că anumite animale deşi mici, de exemplu şerpii, aveau o posibilitate de apărare prin anumite secreţii inoculate odată cu muşcătura, veninul acestora find eficace împotriva unor ţinte foarte mari. Era mai puţin important pentru vânător ce anume conţinea veninul şarpelui, cât posibilitatea utilizării şerpilor vii sau a armelor otrăvite cu veninul acestora pentru a vâna animale mai mari. Aceste tehnici ofereau şi vânătorilor mai puţin dezvoltaţi fizic un avantaj substanţial. Evident că aceste practici au fost utilizate şi în luptele interumane, moment în care armele folosite pentru vânătoare erau aceleaşi, folosite şi pentru apărare.

Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor ca armă are caracteristică principală conştienţa utilizării avantajului agentului biologic sau a toxinei asupra potenţialului inamic, uman sau animal. Acesta este şi motivul pentru care în lipsa unor surse istorice putem face doar presupuneri asupra utilizării ca arme sau a apriţiei întâmpătoare a unor epidemii sau simptome în decursul istoriei. Cert este că odată cu identificarea fizică a primului agent biologic se delimitează foarte clar istoria armelor biologice în două perioade: perioada empirică, în care agenţii biologici şi toxinele erau utilizate în baza experienţei dobândite prin observaţie şi perioada ştiinţifică, în care agenţii biologici şi toxinele au fost utilizate pe baza informaţiilor ştiinţifice, bazate pe fenomene reproductibile şi predictibile, moment în care putem vorbi şi despre apărare şi protecţie împotriva armelor biologice.

 Perioada empirică
Vechiul Testament (1) în Facerea, Întâia carte a lui Moise, Capitolul 49, Prorocirea şi moartea lui Iacov alin. 7. “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calareţul”, atestă cunoştinţele asupra potenţialului şerpilor de a fi periculoşi în ciuda mărimii lor dar şi a utilzării cu intenţie a acestora.
Vechiul Testament(1) în A doua carte a lui Moise, Capitolul 9- “Iată, mâna Domnului va fi peste vitele tale cele de la camp: peste cai, peste asini, peste camile, peste boi si oi si va fi moarte foarte mare” dar şi simptomele “ s-au făcut bube cu puroi pe oameni si pe vite” relevă clare cunoştinţe asupra potenţialului bolilor ca element de constrângere. Ipotezele doctorului Trevisanto(2)(3), referitoare la utilizarea tularemiei ca armă biologică încă din secolul XIV î.Hr., se bazează pe documente arheologice care sugerează existenţa simptomelor bolii la om şi animale. Boala este provocată de o bacterie Francisella tularensis, care afectează în primul rând animalele (cai, măgari, catâri, cămile, oi, capre) de unde se transmite şi la om. Boala rămâne şi astăzi o problemă de sănătate publică, în cuda eficienţei tratamentului antibiotic, cazurile incorect diagnosticate, tratate tardiv cu antibiotic sau netratate sunt fatale. Simptomele bolii descrisă în documentele arheologice: ulcere cutanate, umflături dureroase ale ganglionilor
limfatici, pneumonie, febră, frisoane, slăbire progresivă, insuficienţă respiratorie sunt prezente şi în tabloul clinic actual al tularemiei. Boala este o zoonoză, afectează în primul rând animalele, inclusiv iepurele, oile sau cabalinele şi se transmite la om prin vectori hematofagi (căpuşe, păduchi, pureci sau muşte). Asocierea cu epoca bronzului a utilizării armelor biologice Trevisanto (2)(3), o atribuie imperiului Hitit (2000-1200 B.C.), imperiu care a existat în estul Mediteranei, în vestul regiunii Anatolia de pe actualul teritoriu al Turciei. Documente din perioada faraonului Akhenaton (iniţial Amenhotep IV), faraon din dinastia a XVIII-a (1379-1362 î.Hr.), atestă existenţa unei “boli hitite”, asocierea cu hitiţi a unei boli sugerând chiar provenienţa epidemiei. Alte documente datând din 1335 î.Hr., descriu o epidemie în localitatea Simyra, un oraş situate astăzi la graniţa dintre Liban şi Siria. Interesantă este asocierea bolii cu măgari, în documente fiind specificată interdicţia de a fi folosiţi măgari în caravanele care transortau produse între Cipru şi Iraq şi dintre Israel şi Siria. Războaiele au amplificat şi ele epidemia, în insulele din Marea Egee fiind concomitente epidemii, cel mai probabil aduse de rozătoarele de pe corăbiile luptătorilor, care au contaminat animalele din insule.

 Epidemiile de tularemie au evoluat pe perioade semnificative, de 35-40 de ani, motiv pentru care surse din estul Mediteranei atestă existenţa unor simptome asemănătoare şi presupun o zonă endemică pentru Francisella tularensis. Trevisanato asociază căderea imperiului Hitit cu epidemiile successive de tularemie ducând evidenţele epidemiei pînă la 2500 î.Hr., perioadă în care imperiul Hitit începe să decadă, inclusiv doi regi hitiţi decedând de tularemie. Sunt scrieri nebiblice referitoare la războaie dintre hitiţi şi locuitori ai cetăţii Arzawan din vestul Anatoliei. Turme de animale oi, măgari care au apărut misterios în jurul cetăţii şi pe drumurile către cetatea Arzawan. Este foarte posibil ca hitiţi să fi suspectat că boala provine de la oi şi măgari. Cei doi ani de război (1320 şi 1318 î.Hr.), concomitent cu epidemia de tularemie, au slăbit suficient cetatea Arzawa pentru a pierde războiul. Se pare că şi apărători au folosit tactica de a trimite animale bolnave către inamici, intuind efectele devastatoare ale bolii. Desene de pe manuscripte din acea perioadă datând din secolul 14-13 î.Hr. reprezentând o femeie împreună cu un berbec, denotă o posibilă cunoştere a transmiterii bolii, o posibilă traducere a textului asociat desenului find aproximativă cu “Ţinutul prin care trece va fi bântuit de boala rea”.
Progresul organizării umane, păstoritul devine o ocupaţie de bază, măgarul important animal domestic de transport în Asia mică şi Orientul Mijociu, aglomeraţiile umane în aşezăminte de tip cetate sau forturi, precum şi locuitul împreună cu animalele domestice au constituit factori favorizanţi ai diseminării epidemiilor de la animale la om şi invers, comerţul între cetăţi cu animale sau chiar oameni infectaţi, precum şi vectorii asociaţi populaţiilor umane (şobolani, pureci, muşte, etc) au început să constituie factori majori ai diseminării bolilor infecţioase încă cu 3000 de ani î.Hr. Este posibil ca hitiţii să fi intuit puterea devastatoare a bolii, este foarte posibil ca ameninţările din Vechiul testament să aibă un suport în realitate, mai puţin probabilă este teoria conform căreia locuitul împreună cu animalele au creat imunitate populaţiei evreilor , spre deosebire de
egipteni care nu locuiau cu animalele, mai ales că nici în prezent tularemia nu beneficiază de un tratament imunologic cu vaccin.
Intuiţii clare asupra evidenţei bolilor şi a transmiterii prin contact direct au fost scoase recent în evidenţă de scrieri arheologice din regiunea Sumer, actuală regiune din Siria, unde arheologi au descoperit scrieri cuneiforme, lângă Râul Eufrat, datând din 1170 î. Hr. în care se interzice persoanelor bolnave să călătorească în oraşe şi care avertizează oameni să nu atingă sau să folosească lucrurile personale care au aparţinut victimelor. Sunt primele dovezi clare ale instituirii carantinei ca mijloc de prevenire a bolii, prin izolarea sau limitarea contactului bolnavului cu persoanele sănătoare.
Istoria armelor biologice se intrică şi se confundă cu istoria armelor chimice, poate pentru că războiul în general a utilizat practic toate mijloacele pentru a stabili un avantaj tactic.
Sunt numeroase exemple în istorie de utilizare a armelor biologice precum şi a armelor chimice. Pentru a evita perpetua confuzie dintre armele chimice şi biologice mă voi limita strict la armele biologice.

 Este foarte bine cunoscută otrăvirea fântânilor cu cadavre animale sau plante otrăvitoare ca mijloc de apărare precum şi a surselor de alimente. Desigur că aceleaşi metode au fost utilizate şi ca mijloace ofensive. Primul consemnat în istoria militară pentru utilizarea plantei Spânz (Helleborus) pentru a otrăvi apa din cetatea Kirrha în anii 600 B.C. de către Solon din Atena. In 400 BC arcaşii Sciţiei foloseau săgeţi otrăvite în cadavre în descompunere. Folosirea cadavrelor pentru a otrăvi resursele de apă era o metodă deosebit de eficientă de război biologic. Această tactică a fost folosită ulterior de Barbarossa în 1155, în războiul de la Tortona. Rădăcinile de mandragora au fost utilizate în ani 200 BC de către cartaginezi pentru a otrăvi vinul inamicului. Hanibal a folosit şerpi veninoşi aruncaţi în bărcile inamicilor în bătălia de la Pergamus în 190 BC. Catapultarea cadavrelor infectate cu ciumă a fost folosită de Mussis, un mongol, la asediul cetăţii din Crimeea actuală, Kaffa în 1346. Cetatea aflată sub conducere genoveză a fost focarul de diseminare a primei epidemii de ciumă în Europa. Nu mai puţin de 15 milioane de europeni au decedat după reîntoarcerea corăbiilor genoveze cu marinari infectaţi în portul Genova. Spaniolii ăn războiul contra francezilor pentru oraşul Napoli au infectat vinul cu sânge provenind de la bolnavii de lepră în 1495.
O abordare iteresantă a utilizării agenţilor biologici a fost iniţiată de Siemenowic în 1650, un general polonez de artilierie, care a folosit obuze de artilerie încărcate cu saliva de la câinii bolnavi de turbare pentru a le lansa asupra inamicului.
În 1710 trupele ruseşti folosesc tehnica din 1346 catapultând cadavrele infectate cu ciumă împotriva trupelor suedeze.
Desigur că folosirea agenţilor biologici ca arme nu se putea limita la regiunea Europei şi Asiei. În 1763 pături infectate cu variolă sunt distribuite populaţiei indiene americane din Fort Pitt, Pensilvania, de către colonelul britanic Henry Bouquet. Intenţionată sau nu diseminarea variolei populaţiei indiene a avut efecte devastatoare, primul contact cu o boală necunoscută de către o populaţie fără imunitate la un agent biologic are efecte de masă masive. Probabil că a fost
prima oară când o armă biologică a avut efect de exterminare în masă. Acest efect tactic, folosirea agenţilor biologice pe populaţii susceptibile, a încercat să fie reprodus în 1785 împotriva tunisienilor, prin distribuţia de pături infectate cu variolă. Descoperirea noilor continente, în afara schimburilor culturale a dus şi la schimburi biologice, europeni au dus variola în America şi s-au întors cu sifilis, cu toate că este disproporţionat, schimbul a avut efecte grave asupra populaţiei americane băştinaşe.

 

 Războiul a escaladat întotdeauna şi utilizarea a noi tipuri de arme, de tactici, efectul surpriză fiind în general urmărit.
Războiul civil american este probabil primul care a experimentat noi tipuri de arme, armele biologice fiind intens folosite. În 1861, trupele unionale erau avertizate să nu folosească surse de apă pe teritoriul inamic, să nu accepte hrană de la persoane şi locuri nesigure. Cadavre în descompunere contaminau sursele de apă pentru a întârzia avansul trupelor unionale. Pături infectate cu variolă, dar şi cu febră galbenă au fost folosite împotriva trupelor unioniste. Cert este că mai mulţi oameni au murit în războil civil american răpuşi de bolii decât pe câmpul de luptă.
Foarte multe boli au fost cunoscute şi descrise chiar dacă nu se cunoştea agentul biologic implicat. Altele au fost descoperite în marea majoritate în secolul 19 şi 20. De exemplu ciuma a fost descrisă în urmă cu peste 3000 de ani, variola este descrisă de chinezi din 1122 B.C., febra galbenă din 1600. A fost nevoie de aproximativ 300 de ani pentru ca un biolog cubanez Carlos Finlay în 1881 să asocieze febra galbenă cu ţânţarul, ca vector al transmisiei bolii.