sâmbătă, 18 august 2012

ISTORIA ARMELOR BIOLOGICE- PARTEA A II A

 AZI AM SA CONTINUI "POVESTIREA" DOMNULUI LORIN STIRBU

Perioada ştiinţifică

Jumătatea secolului 19 a însemnat momentul de cotitură în evoluţia microbiologiei şi a bolilor infecţioase.
Descoperirea din 1863 a medicului francez Casimir Joseph Davaine a agentului cauzal al antraxului este considerată momentul de ieşire din perioada empirică şi trecerea în perioada ştiinţifică, bazată pe dovezi.
Au urmat o serie excepţională de descoperiri ale agenţilor biologici cauzali pentru diverse boli: 1876, Robert Koch obţine primele culturi pure de antrax; 1882, Loffler şi Shutz descoperă agentul cauzal al morvei; 1887, Sir David Bruce descoperă agentul cauzal al brucelozei; 1883, Koch descoperă agentul cauzal al holerei; 1907, Howart T Ricketts descoperă agentul cauzal al tifosului. Agentul cauzal al tularemiei a fost descoperit în 1912, în districtul Tulare din California. Descoperirea primului vaccin antirabic de către Pasteur, apoi antituberculos de Koch şi confirmarea teoriei vaccinale a lui Jenner privind proprietăţile vaccinale ale tulpinilor de variolă de la cabaline şi bubaline care determină un răspuns imunitar de protecţie împotriva variolei umane au reprezentat întruparea speranţelor umanităţii privind existenţa reală a uni antidot sau a unei protecţii reale împotriva agenţilor biologici.


Desigur că dezvoltarea ştiinţifică nu putea lăsa deoparte şi avantajele utilizării armelor biologice, de data aceasta folosind argumente ştiinţifice şi nu empirice.
Marele cercetător Louis Pasteur, universal recunoscut pentru cercetările umanitare a experimentat bacteria salmonella pentru a extermina şobolanii, a vibrionul holeric pentru a extermina iepurii, a agenţilor dizenteriei contra lăcustelor.
Primul război mondial a avut ca vedetă unanim acceptată arma chimică.
Desi umbrite de “succesul” armelor chimice, armele biologice au fost o permanentă preocupare a armatei germane.
Există suspiciuni asupra utilizării ciumei împotriva trupelor ruse la St. Petersburg în 1915, asupra infectării cailor din porturile americane destinaţi armatelor britanice şi franceze. Surse americane descriu programele de sabotaj cu agenţi biologici pe care personane aservite Germaniei le efectuau pe teritoriu american. Au fost descoperite laboratoare clandestine în care erau cultivaţi agenţi biologici ca antrax şi bacilul morvos. Caii, în primul război mondial aveau o importanţă covârşitoare în doctrina armatelor, motiv pentru care programul biologic german avea ca obiect acest animal. Este probabil ca este primul program biologic exclusiv contra animalelor. Utilizări relativ izolate cu bacilul morvos şi antrax au fost realizate în perioada 1916-1918 în Rusia, Franţa, probabil şi pe teritoriul României.
Prezenţa epidemiilor de diverse tipuri, tifos, holeră, febră de tranşee, gripă spaniolă, etc din perioada primului război mondial face imposibilă o evaluare a eficacităţii programului biologic militar german. Toate acuzaţiiile de utilizare a agenţilor biologici au fost negate de Germania. Nu au fost declarate victime ale agenţilor biologici utizaţi ca arme de către nici o parte beligerantă din primul război mondial. Probarea atacurilor biologice rămâne şi actual o provocare a sistemelor de protecţie, de aplicare a legii şi juridice.
Al doilea război mondial a demonstat sucesul dezvoltăţii societăţii umane, orientarea industriei spre performanţă tehnologică, noi tipuri de arme supersofisticate, arma nucleară fiind un exemplu nefericit.
Dacă armele chimice au “tăcut” în al doilea război mondial, armele biologice au fost intens cercetate.

 Descoperirea primului antibiotic de către Sir. Alexander Fleming în 1929, izolarea şi purificarea acestuia pentru a fi folosit în tratamentul infecţiilor bacteriene la om şi mamifere în 1941, a reprezentat o victorie epocală a omului împotriva bolilor în plin război mondial.
Concluziile primului război mondial au modificat şi tactica viitoare a marilor puteri faţă de fiecare categorie de arme. Inteligenţă extraordinară a fost investită pentru dezvoltarea şi modernizarea tuturor categoriilor de arme.
Începând cu anul 1920, marile puteri au dezvoltat programe biologice, evident nerecunoscute, motiv pentru care, la Geneva în 1925, a fost semnat Protocolul de la Geneva care interzicea utilizarea armelor biologice şi chimice în război. Trecuseră 250 de ani de la Înţelegerea de la Strasbourg din 1675 referitoare la interzicerea utilizării gloanţelor şi armelor otrăvite în război. Mii de ani de tensiuni, trădări şi conflicte europene sunt date de o parte în 1925 pentru a recunoaşte riscurile incomensurabile de a utiliza intensiv armele biologice şi chimice.
Spre deosebire de armele chimice care au fost modernizate extensiv, noi agenţi chimici fiind descoperiţi şi cercetaţi, armele biologice au fost cercetate la scară redusă datorită caracterului nediscrimantoriu al acţiunii lor.
Încă din anii 30 a fost recunoscută imposibilitatea controlului armelor biologice în operaţiuni militare, având acţiune inclusiv asupra proprilor trupe sau trupe aliate, dar şi caracterul imprevizibil şi impredictibil al acţiunii lor.
Germania, în 1936, a efectuat cercetări asupra dispersiei sporilor de antrax. Canadienii începând cu 1939, în laboratoarele Connaught, au efectuat cercetări asupra antraxului, toxinei botulinice, ciumei şi psitacozei. Un caracter total diferit al programului biologic a avut Japonia, prin desemnarea doctorului Ishiro Ishi în 1933 la comanda Unităţii 731, localizată în Manciuria. Cercetările efectuate cu agenţi biologici direct asupra prizonierilor chinezi, asupra populaţiei satelor chineze cu rickettsii, vibrionul holerei, agentului ciumei, antraxului, experimentarea a diverse tipuri de bombe şi dispozitive cu agenţi biologici, peste 5000 de autopsii efectuate pe prizonieri nu au putut proba eficacitatea armelor biologice.
Dispersia armelor biologice rămâne principala problemă de utilizare, timpul latent de acţiune, inconstanţa distribuţiei agentului biologic, susceptibilitatea diferită la agent, cantitatea şi calitatea agentului, caracterele reologice şi atmosferice în zona de diseminare precum şi contaminarea pe perioade imposibile de cuanatificat a zonei de distribuţie au exclus arma biologică din strategia armatelor în al doilea război mondial. Peste 1600 de bombe cu spori de antrax au fost testate de Unitatea 731.
Începând cu 1942, SUA, ca reacţie la ameninţarea japoneză, instituie la Fort Detrick patru laboratoare pentru cercetarea armelor biologice: unul pentru toxina botulinică, altul pentru bacillus globigi şi antrax, unul pentru a produce patogeni ai plantelor şi ultimul pentru producerea pe ouă embrionate de brucella si agentul psitacozei. Desi dezvoltată intensiv, concomitent cu perfecţionarea bombelor cu fragmentaţie, nu a fost declarată utilizarea sau testarea amei biologice de către SUA.
În anul 1936 Franţa dezvoltă un program de cercetare a rezistenţei microbiene la detonaţia exploxibilor clasici. În acelaşi an Marea Britanie stabileşte un comitet de evaluare a capacităţii ofensive şi defensive a agenţilor biologici.
Încă din 1929 Uniunea Sovietică avea în apropierea Mării Caspice o unitate de cercetarea a armelor biologice.
Cu exceptia cercetărilor pe prizonieri de război desfăşurate de Unitatea 731, nu au fost consemnate utilizări ale armelor biologice în cel de-al doilea război mondial.
Războiul rece aduce noi provocări pe scena internaţională, dominate desigur de criza rachetelor balistice şi de escaladarea înarmării nucleare. Deşi minor ca însemnătate, domeniul armelor biologice nu a fost abandonat, dimpotrivă, suferă transformări radicale, atât conceptuale cât şi umane, protecţia propriilor trupe şi implicarea unei elite de cercetători, din ce în ce mai numeroşi în acţiuni de producere şi testare a armelor biologice.
Fiecare ţară a considerat programele biologice la cel mai înalt nivel de clasificare a secretului, puţine evidenţe apar astăzi privind detaliile programelor desfăşurate, doar mici evidenţe privind existenţa unor astfel de programe transpar în media actuală. Au fost dezvoltate programe specifice antiom, antianimal şi antiplante, au fost standardizaţi agenţi pentru a putea fi utilizaţi ca arme, au fost studiate insectele pentru a fi folosiţi ca vectori naturali de dispersie. Un exemplu din 1959 este standardizarea virusului febrei galbene transmis de ţânţar şi capacitatea de producţie de milioane de ţânţari lunar la laboratoarele din Fort Detrick. În anul 1969 SUA renunţă unilateral la programul ofensiv de înarmare cu agenţi biologici şi ratifică Protocolul de la Geneva din 1925. În perioada 1971-1973 SUA a distrus stocurile proprii de arme biologice şi a semnat Convenţia pentru Interzicerea Armelor Biologice şi a Toxinelor în 1972.
Detalii asupra programului biologic al fostei Uniuni Sovietice sunt mai puţin cunoscute. Uniunea Sovietică a negat constant deţinerea de arme biologice. Chiar în urma incidentului de la Sverdlovsk, în Ural, din aprile 1979, unde a apărut o epidemie de antrax la un grup de cercetători care lucrau la un laborator, aurorităţile au explicat că era determinată de contaminarea natuală de la carnea de vită infectată cu antrax. În 1992 Rusia recunoaşte accidentul din laboratorul de la Sverdlovsk ca fiind determinat de cercetările militare asupra antraxului. Rusia a declarat închiderea programului biologic în 1994. Aproximativ 24.000 de cercetători care au lucrat pentru programul biologic al fostei Uniuni Sovietice au rămas pe drumuri. Numai speranţa rămâne că fiecare dintre ei au ajuns în laboratoare paşnice.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu