sâmbătă, 21 noiembrie 2020

REUȘITE ”SCRIERI”, DIN VREMEA... LUI ”DUDUCĂ VODĂ”


E SÂMBĂTĂ. E ÎNCĂ PANDEMIE. E TĂCERE, E FRICĂ ȘI E FRIG,  PESTE ORAȘ. POATE CĂ AFARA PLOUĂ, LA UNII, NINGE LA ALȚII, ȘI...LA CÂȚI AU MAI RĂMAS O FI ȘI SOARE. FIIND SÂMBĂTĂ AM SĂ VĂ POVESTESC DESPRE TREI LUCRURI NOI... MULT MAI VESELE. TREI SEMNALE EDITORIALE... O REVISTĂ ȘI DOUĂ CĂRȚI...

Hai, recunoașteți.... oare câți dintre voi au mai citit o revista nouă, și când scriu nouă, mă refer la una ... nou editată?! Eu unul... da, recunosc că am reușit a citi una ... numită atât de frumos... "ARSENALUL SINDICATELOR". O revistă cu, dar mai ales despre SINDICATELE, din domeniul APĂRĂRII și a AERONAUTICII. Îmi pare ușor "nebunesc", în ideea curajului frumos, dar și necesar, dar mai ales a NECESITĂȚII normalului, sugrumat de o realitate "IDIOATĂ"! Uite cum, 24 de sindicate au dat un semnal interesant ministerelor de resort: Economie, dar și al Apărării. Succes lor, succes domnului Bucuroiu, dar ce m-a frapat pozitiv... sunt condițiile grafice apărute sub auspiciile editurii "Semne", a dtp-istului Cristi Negoi, dar și al colectivului redacțional. Dacă această revistă  o să va cadă, în mâna, nu ezitați a o răsfoi, cu mare... mare atenție!

A doua "întalnire" editorială este cartea domnilor Mircea Faur și Dan Demșea, intitulată: "O istorie a Ortopediei si Traumatologiei din Arad -1947-2020". Am să încerc a va face curioși, spicuind din cuvântului profesorului doctor, Mircea Faur: "Vine o vreme când tragem o linie și facem socoteala... Într-un fel asa s-ar putea defini și acest demers al meu, la capătul unei cariere, în care am fost necontenit călăuzit de mesajul unui înțelept proverb...< Medicina este cea mai nobilă artă >." Încercati a nu o pierde, căci vorba aceea...

Și, deși ultima ca menționare, totuși nu cea de pe urmă, mie unul această carte îmi cade ca o mânușă;de ce... pentru că, mi-a dovedit , dacă mai era nevoie că, "Armia Română" nu este reprezentată la vârf-uri doar de "ospătari" deghizați, ori de paznici de poduri peste Dunăre, deveniți mai apoi, în funcție de vreme(a) politică, de pe afară... cioclii oficiali, de serviciu. Cunoscătorii știu despre cine fac vorbire. Azi, vă voi vorbi despre un om, pe cât de tăcut, pe atât de rezervat, de fin cunoscător al verbului militar, dar și al celui civil. Și, fiindcă trebuia să poarte unu nume... i s-a spus simplu... EDUARD DORIN ENE! L-am cunoscut în ultimile luni, ale mele, la proiectul numit "Independența Română"... și, ce să vezi... mângîia foarte bine versul, la fel de bine, ca arma... în trecut. Căci, domnul în cauză nu este doar un bun cunoscător al fenomenului militar. Azi vă invit a vorbi despre cartea sa, de versuri, intitulată... "SIMPTOM DE SENTIMENT", apărută anul acesta, la editura "Betta". Nu am să insist prea mult pe carte, doar vă invit... e drept "timid" a vă face rost cât mai repede de aceasta; care... este drept, nu apare în limba turcă, ori tătară... ci, în cel mai dulce vers românesc. "Citește pe-ndelete, dar până la capăt, încet, fără întreruperi... mă încredintez ție. Fără oameni simpli ca mine, nu pot exista oameni mari, ca tine, cititorule"... ne asigură, în paginile cărții sale, "AUTORUL".

  Pentru că, vrem... sau nu, dar "vine o vreme... vine o vârstă...” La final, doar atât:  " POFTĂ BUNĂ”... LA CITIT! SÂMBĂTĂ LINIȘTITĂ...  ȘI, BINECUVÂNTATĂ.

miercuri, 11 noiembrie 2020

CE AR FI SPUS AZI, SARTRE... DESPRE ȚARA LUI ”UNCLE BEN”

 Da, mă tot frământ cu ce naiba să- ncep rândurile de azi! Mai exact... cu, care dintre maxime... dar o să postez acestea... că tot sunt legate de carantină, apropos....”Mersi tare, Mugurel” că ai postat astea taman acum, în miez de noapte. Iată deci: “Carantina este atunci când restricționezi miscarile persoanelor bolnave. Sechestrare este atunci când restrictionezi miscarile oamenilor sănătoși. Prostie este atunci când nu înțelegi diferența!”(Stephen King)

 
Deja văd că, ce să vezi, românașii noștrii s-au și grăbit a-l felicita pe ”Uncle” Biden... deși lucrurile acolo sunt departe de a fi rezolvate. Apropos, ați văzut că până și acolo există prezumția că... AU VOTAT (PÂNĂ) ȘI MORȚII?! Vorba ceea, neaoșă... care spune că: ”DĂ-O ÎN MORȚII EI DE TREABĂ...”
Dar eu unul nu aș fi atât de sigur că... venirea la putere a ”STÂNGISTULUI”  Joe o să aducă musai cornul abundenței, aici, la noi. Și iată de ce...
O să încep cu întrebarea:  A citit cineva planul economic al lui Biden? Dacă se va aplica acest plan, economia României va fi afectată puternic.
  •  Primo

Joe Biden vrea să taxeze suplimentar firmele americane pentru joburile făcute în alte țări. Planul este ca în 10 ani să se aducă înapoi 10 milioane de joburi. ... Ups. Aici, chiar avem o mare problemă. Zeci de mii de români, care azi lucrează în shared services centers ale companiilor americane. Zeci de mii de români lucrează în fabrici de componente auto pentru producători din SUA. Să ne imaginam ce ar însemna să plece din România un gigant IT care are 3-4 clădiri de birouri cu IT-iști în Pipera. Industria IT s-ar transforma din El Dorado într-un coșmar.

  • Secundo

Joe Biden vrea să crească impozitul pe profit cu 25% de la 21 la 28%. Unii vor spune: „Ce treabă are asta cu noi?”. Păi are. Vor fi mai puțini bani în piață. Dobânzile la credite vor crește, deci vom plăti mai mult la ratele bancare.

  • Terțo

Joe Biden dorește să crească impozitul pe venit până la 63% pentru cei care câștigă salarii peste medie. Mă întreb ce s-ar spune în România dacă în decembrie va câștiga un partid care va crește impozitele. Mai este o veste bună pentru România?

Vă las a ”molfăi” în liniște toate aste ”ingrediente”, după care mai adăugați că-n echipa ”Unchiului”Biden va face parte și atotștiutorul și băgărețul ambasador din trecut, din  România, Mark Gitenstein. Acesta va face parte din echipa de tranziție... atunci sigur că, o să reflectați mult mai atent la vorbele lui Jean Paul Sartre: ”Când se răsboiesc bogații, cei ce mor sunt săracii...”. Pentru acei care (încă) mai empatizează cu Donald, de aici, sau de acolo îi invit să se gândească și la România anilor 46!

duminică, 1 noiembrie 2020

SFÂRȘIT DE POVESTE: În căsuța de piatră a Sfântului Ioanichie

Oameni buni,dar și mai puțini bine intenționați,  azi... voi posta „ultima poveste” a părintelui Ovidiu! Dar nu cea de pe urmă... Ovidiu, nimic personal cu ființa ta, de simplu muritor și vopsitor de mănăstiri argeșene, atunci când mai marii vremii, ai Bisericii se ”lăfăiau” în fața blitz urilor și camerelor TV. Sigur că tu nu ai uitat, acel sfârșit de septembrie, iar tu erai acel ”MANOLE MODERN” al vremurilor noastre... și nu-ți căzuse rangul de a da o față nouă gardului, unde „atâția ” leoparzi politici, de gen Ponta,  se grăbeau a da bine în poze!
Tot tu... ești același om, al Bisericii, care erai în fața monasterii, când prietenul ”mieu” , renumitul jurnalist I.T Lazăr A FOST UMILIT, în sacra taină a CĂSĂTORIEI și pus să se (re)orienteze, pe loc.

Acum, azi... eu am să redau, ”ULTIMA” ta... poveste!

„După ce mulți ani ai petrecut în ascultare și răbdare în obștea Mănăstirii Cetățuia Negru Vodă, asemenea cerbului care dorește apele răcoroase ale munților, așa și tu, Părinte Ioanichie, ai dorit să te îndulcești de viața pustnicilor, care este minunată și plăcută lui Dumnezeu. Drept aceea, te-ai retras într-o peșteră a Munților Cetățuia, unde timp de treizeci de ani ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!”

Coborând de la Crucea Dorințelor mă întâlnesc cu părintele stareț Modest Ghinea. Mi-a povestit greutățile prin care a trecut de-a lungul timpului. Apa, alimentele și materialele de construcție au fost cărate cu un funicular. Acum se fac săpături arheologice de mare însemnătate. Mi-a arătat biblioteca mănăstirii, care cuprinde mii de volume, frumos aranjate pe domenii, astfel încât, cititorului, să-i fie ușor.

În urma săpăturilor am văzut bucăți de ceramică și diferite obiecte, atât din epoca dacică, dar și din perioada evului mediu. Tot în bibliotecă se află și o frumoasă colecție de monede și bancnote mai vechi și mai noi. Dacă tot ai venit, mergi să vezi și chilia de piatră a Sfântului nostru, îmi zice starețul.  Păi să facem ascultare, răspund. Voi merge, pentru că este prima oară când văd peștera.

Continuăm pelerinajul nostru și ajungem la Peștera Moșului, o chilie mică. Peștera Moșului – Zamolxis, în tradițiile populare românești fiind atât imaginea Dumnezeului dacilor cât și a Marelui Preot.

În vechime, loc de meditație și de rugă al Marelui Preot, în creștinism, locul sihastrului celui mai îmbunătățit. Pe lângă icoane, se află încrustații în stâncă, reprezentând cruci, serafimi, o mână binecuvântând, porumbelul – acestea fiind făcute de înaintașii noștri pierduți în negura vremurilor.

Plecăm pe urmele Cavalerului Trac! Însă ajungem la un micuț cimitir al mănăstirii, înconjurat de câțiva copaci. Cruci simple, care străjuiesc suflete mari! Toată vremea-și are vreme, par a ne spune cei care se odihnesc sub brazdă!

Pe o stâncă se află imaginea Cavalerului Trac! Acesta era zeul tânăr al tracilor, reprezentat călare, a fost numit și „Theos Heros”, iar în iconografia românească s-a păstrat de-a lungul vremurilor în chipul Sfântului Gheorghe. El este văzut ca un simbol al nemuririi și al victoriei binelului asupra răului și morții. Calul este un simbol al imortalității și evocă eroizarea defunctului, calul fiind un animal solar. Sculptura în relief negativ are o vechime de circa 2.500-3.000 de ani.

Și din nou, la drum. Știu că, la un moment dat, drumul va face o ramificație la stânga. Coborâm cu mare bucurie! În fața mea un grup de tineri (băieți și fete) de la oraș, clar metropolă. De abia mă abțin să nu râd. Off, unde m-ai adus în praful ăsta. Uite ce am pe adidașii ăștia pe care am dat o groază de bani și nu are cine să-i vadă, spune fata tare dezamăgită. El, bărbatul puternic, încearcă să o liniștească. Ai dreptate, e mult praf, nu știam, era mai bine la cafenea. Dar ai grijă, că balustrada are așchii. Ea, mirată din cale afară, întreabă: Ce sunt alea? El răspunde: Sunt niște chestii ieșite din lemn care îți pot răni mânuțele alea fine. Păi asta e bară de fier, nu e de lemn. Tot văitându-se de greutățile prin care au trecut urcând până la Cetățuia, am ajuns la bifurcația care mă anunță că voi părăsi cărarea principală.

Drumul către Peștera Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel este de o frumusețe dumnezeiască. Este mult mai strâmt. Un pic mai periculos. Trebuie mare atenție! Te ții bine de copaci, de rădăcinile acestora, dar merită! Un câine frumos, negru, se ține după noi, dând vesel din coadă. După vreo 10 minute de mers, ajungem pe un platou stâncos, unde observăm o cruce, la care ne închinăm cu evlavie și un indicator care ne îndreaptă privirea către Căsuța ultimilor 30 de ani ai Sfântului!

Întâi aruncăm o privire asupra imaginii, de sus, de pe acest platou. Fiind la o altitudine de peste 700 de metri, nu e chiar de glumă, atunci când privești în jos. Mi s-a cam tăiat răsuflarea! Dar să te uiți de jur-împrejur este o mare minune!

Privind Peștera Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel, stai și te întrebi cum a putut viețui acolo atâția ani, 30 la număr. Și-a săpat singur peștera. Două crăpături mici, și atât. Pentru aceste minuni, s-a meritat tot acel praf. Deasupra peșterii se află Crucea Dorințelor. S-a smerit Sfântul, coborând din înaltul mănăstirii, puțin mai la vale. „Umplut fiind de dragostea cea negrăită a lui Dumnezeu, te-ai retras din zarva lumii acesteia în peștera din Valea Chiliilor, Cuvioase Părinte Ioanichie, ca să petreci după poruncile Evangheliei. Întunericul peșterii s-a prefăcut în lumină taborică, rugăciunea ta neîncetată făcând prezentă Slava Preasfintei Treimi.”

Unul din cei mai renumiți sihaștri ce s-a nevoit pe Valea Chililor în primele decenii ale secolului al XVII-lea, a fost Cuviosul Schimonah Ioanichie. Râvnind fericitei vieți pustnicești și arzând pentru dragostea lui Hristos, s-a închis de bună voie, într-o peșteră săpată în peretele muntelui și acolo s-a nevoit, neștiut de oameni, mai mult de 30 de ani. Numai ucenicul său îi aducea pâine și apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la gura peșterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp în timp, egumenul schitului. Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat și la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu știe. Însă, după o nevoință atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfințeniei și cunoscându-și dinainte sfârșitul, și-a săpat singur mormântul în fundul peșterii. Apoi, culcându-se în mormânt, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peștera lui s-a părăsit din cauza muntelui prăpăstios. În primele decenii ale secolului XX, coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peșteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, așezate cu bunăcuviință în fundul peșterii. Erau galbene, bine mirositoare și acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638”.

Parcă nu îmi vine să mă despart de aceste locuri pline de sfințenie. Privind de jur împrejur, îmi dau seama ce bucurie umplea sufletul Cuviosului, care ne-a primit la el acasă, atunci când, după rugăciune și metanii, se bucura să privească așternutul picioarelor lui Dumnezeu! Casnici ai lui Dumnezeu! Viața de aici este aspră, dură precum stânca în care este săpată bisericuța, numai cei cu adevărat plini de dăruire reușind să rămână o viața întreagă, stând în rugăciuni și nevoințe de tot felul.

De pe vremea dacilor care se rugau între pereții peșterii din Cetățuia,  și din momentul nașterii acestui popor, când s-a aprins flacăra creștinismului, lumina credinței nu s-a stins și nici nu se va stinge. Atât timp cât vor exista oameni pe acest pământ, însetați de Dumnezeu, aceștia vor urca mereu treptele credinței, poposind, ca și înaintașii lor, la umbra bisericuței din peștera milenară. Mulțumind din inimă Sfântului Ioanichie că ne-a îngăduit să-i călcăm puțin pe urme și pentru că ne-a primit în Căsuța sa, coborâm pe aceeași cărăruie de sute și sute de ani, rugând pe Dumnezeu ca să nu ne piardă niciodată pentru păcatele noastre!”. 

 P.S: Iar dacă, pe mine unul tu, m-ai impresionat prin frumusetaea ta, cea interioara, Episcopul, ori oricare alt VELEITAR costumat în SUTANĂ... de pe acolo, ori de aiurea nu sunt decat... MINCIUNI trecatoare.La Praga, nu mai departe decat ieri a ars Biserica diasporei române! O fi vreun semn... sau, simpla fatalitate?! Si sti ceva: până la urmă, JUSTIȚIA IMANENTĂ va avea ... ULTIMUL CUVĂNT!

sâmbătă, 24 octombrie 2020

UNDE ESTI COPILARIE...?

Sâmbătă... afară soarele abia ce se ”opintește” a a ne face cu mâna. Dar, cred că până și soarele se tot gândește la ceva... poate la copilărie? La copilăria sa... de ce nu?Azi, în plină pandemie a vrajbei noastre colective un gând oareșcum șugubăț mă aruncă înapoi... în lumea copilăriei. 

Vă jur, că mi-aș dori să pot lua generația asta, pentru 12 ore, nu mai mult, nu mai puțin și să o teleportez undeva înainte de '89. Să se trezească într-o sâmbătă și din instinct să aprindă televizorul unde începe Marcelinho-Pany vino', Tom&Jerry, să mănânce o felie de margarină plină cu brânză pe deasupra și să bea o cană de lapte cu cacao !!!!
Să nu aibă telefoanele astea nenorocite, dar să știe EXACT unde și la ce oră se văd pe stradă pentru joacă! O joacă de ore întregi, alergatea, pititea, șotron, lapte gros, de-a v-ați ascunselea !!
Să aibă genunchii juliți, să mănânce după-amiază cu viteza luminii ca să nu piardă din timpul de joacă prea mult!
Să spargă un geam al vecinului, apoi să fugă cu ceilalți de frică în timp ce bătrânelul cu geamul spart înjură!
Să alerge bezmetic și să aibă activitate cu ochii liberi, cu mâinile libere, cu spiritul liber!
Iar seara să stea întinși pe marginea unui gard, până la miezul nopții la povești, de groază și așa mai departe....
Și mi-aș dori să le rămână în suflet ziua aia, zi care pentru noi a însemnat Copilăria !
Soarele încă stă gânditor, dacă să apară, au ba... mă gândesc..așa, doar pentru mine... la aceste adevăruri uitate în vitrina amintirilor:

Unde eşti copilărie, că de-aş ştii că te găsesc ,
Tot pamântu-aş răscoli fără ca să obosesc !
Unde esti copilărie, bucățica mea de rai ?
Eu întreb fără- ncetare dar ,tu ,vreun semn nu-mi dai !

duminică, 11 octombrie 2020

AR FI MULTE DE SPUS... DE MESTECAT... DE ADULMECAT.NOI... INSA TACEM

 

E GREU SA NU-MI DATI DREPTATE DACA O SA VA REAMINTESC FAPTUL CA... 

Toamna-mi îneacă sufletul în fum... Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare. Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, Tragică beţie, moale legănare.” Stau în față cu un pahar de cognac armean... nu mă grăbesc a-l da pe gât, așa pe nerăsuflate. Nu am de ce, simt nevoia acută să-l frământ ușor, dar cu nesaț... și să mă afund în gânduri. Dar, nu mă întrebați de ce. Răsfoiesc  pagini, de felurite genuri. Pe fundal se aude melodia ”Bella Ciao”... 

 

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o.
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!

În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost în viaţa noastră blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

 

Apoi... privirea se duce direct la aceste rânduri... din spusele filosofului Petre Ţuţea, mai puţin ştiute (1902-1991)


„Dă-i Cezarului ce este al Cezarului! A fost şi bou pe deasupra prin cultul personalităţii, dar pe lângă ce a făcut ar trebui să i se ierte…”.  „Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi, Ceauşescu. Nu ştiu eu cât de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi!!”. „Aţi văzut, domnule, era mai mare naţio­nalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea”. „Faptele vorbesc!  Ceauşescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era „bine” pe vremea lui, dar puţini ştiu cum era România înainte de Ceauşescu! Acest conducător a fost pentru ţara asta ceea ce a fost Kamal Ataturk pentru Turcia şi Abdul Nasser pentru Egipt: TATĂL  NAŢIUNII! Ceauşescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi producă­toare de automobile, camioane, tractoare, locomotive şi avioane…Nu ştiu dacă, păstrând proporţiile, există performanţe asemănătoare în istorie, poate Ramses cel Mare, Ceauşescu a dictat să se ridice şcoli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane şi vapoare, metrouri, irigaţii pe mii de hectare, poduri impresionante, canale maritime şi fluviale, ba chiar şi autostrăzi. În 24 de ani amărâţi, răstimp în care a plătit datoriile şi a dublat populaţia urbană. De fapt este incredibil. Dacă ştiţi ce vorbesc şi scriu, veţi vedea că performanţele lui Ceauşescu frizează imposibilul. Şi, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui popor tâmpit!”.