PERSONAJUL de azi, pe cât de controversat, pe atât de UTIL... Veţi vedea şi de ce
Maria
Antonescu (3 noiembrie 1892, Calafat – 18 octombrie 1964, București) a
intrat în istoria României printr-o ușă laterală – cea a căsătoriei cu
un general – și a ieșit prin aceeași ușă, după ce traversase, în ordine,
gloria de "Primă Doamnă a Națiunii", închisorile sovietice, Lubianka,
șase penitenciare comuniste și moartea singură, într-un spital din
București, la opt ani după ce soțul ei fusese împușcat. Povestea ei nu
este o poveste de iubire simplă – este povestea unei femei care a
înțeles că puterea soțului poate fi convertită în influență proprie, și
care a plătit pentru această înțelegere cu tot restul vieții.
- Trei căsătorii înainte de destinul final
Maria Niculescu nu a ajuns în brațele lui Ion Antonescu direct. La 27 de ani, văduvă după primul soț – un oarecare Gheorghe Cimbru – se afla la Paris, unde l-a cunoscut și s-a căsătorit cu Guillaume Auguste Fueller, om de afaceri francez, de care a divorțat în 1926. Pe 29 august 1927, la 35 de ani, s-a căsătorit pentru a treia oară – cu viitorul mareșal Ion Antonescu, pe atunci colonel. "Din acel moment, un biet anonim a devenit, treptat, un personaj al istoriei", rezuma concis un document de arhivă al epocii.
- "Maria Mareșal": putere și cult al personalității
Când
Ion Antonescu a preluat puterea în septembrie 1940, Maria a trecut din
umbra anonimatului direct în lumina reflectoarelor propagandei de stat. A
preluat conducerea Consiliului de Patronaj – structura care coordona
asistența socială, spitalele de răniți, orfanatele și distribuția de
alimente pentru familiile soldaților. În jurul acestei funcții s-a
construit rapid un cult al personalității de tip feminin, fără precedent
în România: presa scria despre "Maria Mareșal" cu un entuziasm care o
transforma în icoana caritabilă a războiului, iar decorațiile curgeau –
inclusiv Crucea "Meritul Sanitar" clasa I, în 1942.
Dar
Consiliul de Patronaj era și un centru de putere real. Maria controla
bugete consistente, gestionarea fondurilor venite de la particulari și
instituții, și o rețea de relații care o punea în contact direct cu
mediile diplomatice și financiare ale Capitalei. Influența sa asupra
soțului era tacit recunoscută de anturajul Conducătorului: nu lua
decizii militare, dar filtrele prin care oamenii ajungeau la Ion
Antonescu treceau adesea prin biroul ei.
- Prăbușirea: arestul la Târgu Jiu
Pe
23 august 1944, totul s-a prăbușit instantaneu. La sugestia unor
ofițeri din cabinetul mareșalului, Maria a plecat spre Herculane, s-a
oprit la Orșova din cauza luptelor, s-a îndreptat spre Târgu Jiu. Acolo,
disperată, i-a trimis Reginei-Mame Elena o scrisoare cerând protecție
și informații despre soțul ei – Regina i-a răspuns, potrivit istoricului
Gheorghe Buzatu, "cu brutalitate să nu îndrăznească să se apropie de
locul de refugiu". Pe 14 septembrie 1944, în prezența prefectului de
Gorj, a fost arestată fără nicio explicație de doi ofițeri ruși, din
ordinul generalului Aurel Aldea.
- Lubianka, șase închisori, moartea singură
Pe 18 martie 1945 a fost transferată la Moscova și ținută în izolare la Lubianka – reședința secretă a NKVD –, unde a stat luni întregi fără proces, fără veste de la familie, fără nimic din lumea exterioară. Întoarsă în România, a fost plimbată prin beciurile Ministerului de Interne, Malmaison, Văcărești, închisoarea de pe strada Uranus, Jilava și Mislea – un traseu care oglindea aproape exact drumul marilor deținuți politici ai epocii, bărbați și femei deopotrivă.
În 1950, a fost judecată și condamnată pentru crime economice legate de gestiunea fondurilor Consiliului de Patronaj și de colaborarea cu "Centrala Evreiască" condusă de Radu Lecca – o acuzație care, ironic, privea tocmai structurile prin care Maria intervenise uneori pentru a modera deportările. A fost eliberată în cele din urmă, bolnavă și epuizată. A murit pe 18 octombrie 1964 la București, după al treilea infarct, la 71 de ani – la optsprezece ani după execuția soțului ei, pe care nu îl mai văzuse din ziua de 23 august 1944. Nu a existat nicio reabilitare oficială, nicio recunoaștere, niciun gest al statului față de femeia care construise un sistem de asistență socială funcțional în mijlocul celui mai sângeros război din istoria modernă.
- MORALA...
.jpg)
.jpg)
