luni, 2 decembrie 2019

NE ASTEAPTA IZBANDA, SAU FRATII..LA TRECATORI, LA 30 DE ANI, DE ATUNCI?

AM LĂSAT SPECIAL A TRECE ACEST 1 DECEMBRIE!DAR, ATENTIE LA CEEA CE SCRIU MAI JOS.... Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj
pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de  Informație! Informatie  si nu diversiune sau divertisment.
Povestea de mai jos o tin in mine, de un AMAR de vreme... după ce o cititi mai vorbim:
Aveam 11 ani cand l-am "văzut" prima oara. A intrat tiptil in sala de clasa – l-am vazut doar eu. L-am îndrăgit imediat. Mi-a facut sagalnic cu ochiul, mi-a zambit strengareste si si-a dus degetul la gura, indemnandu-ma sa nu-l tradez. Era putin repezit, extrem de vioi, maruntel si parea atat de vesel si de pus pe sotii. Avea o figura blanda, buna, cu barba alba ca din povesti, cu o lumina calda ce ii inunda intreaga fata, un zambet nastrusnic si ochi ce ii scanteiau in cel mai fascinant mod cu putinta – cum sa nu il indragesti? Ii urmaream socata fiecare miscare, cu un zambet tamp pe fata si cu ochisorii mariti de mirare. Eram surprinsa ca ceilalti nu il vad- isi vedeau linistiti de treaba. Ma cerceta patrunzator si parea ca ma vede chiar si cand imi intorcea spatele brusc. Da, facea niste miscari bruste, atat de amuzante. Se misca incontinuu, nu putea sta locului o clipa. Nu vorbea. Desi, din gesturile lui intelegeam atat de multe cuvinte nerostite...
Uneori devenea invizibil. Profesorul de limba romana vorbea parca in acele clipe cu un alt glas. Era ca si cum misteriosul oaspete ar fi imprumutat pentru cateva clipe trupul dragului meu profesor si imi vorbea de-acolo. Si ce cuvinte frumoase isi faceau atunci drum spre inima mea...Ce lume frumoasa se dezvaluia atunci ochilor mei... O lume a curajului, a demnitatii, a verticalitatii si a iubirii. Imi vorbea despre dragoste de neam, despre credinta, jertfa si inadaptare binecuvantata. Nimeni nu imi mai vorbise asa, se gandeau probabil ca eram prea mica sa inteleg. El insa imi vorbea exact asa cum ii vorbesti unui om mare. Simteam cum creste inima in mine, cum sangele imi clocoteste de un patriotism altfel decat cel din Romania Mare, ziarul pe care il citeau ai mei acasa. Era altceva...mai adanc, mai profund, ce izvora parca din cele mai adanci cotloane ale sufletului meu. Era ca un suvoi de neoprit. Se inaltau atunci in mine munti adormiti, brazii falnici de care nu stiusem pana atunci, izvoare de munte imi susurau doine tulburatoare in piept, pamantul imi murmura patimas cantece de catanie, in palme, in timp ce in sufletu-mi naucit eroii copilariei prindeau incet viata. Toti voinicii neamului ce fusesera dintotdeauna acolo, in inima mea, se trezeau acum ca dupa un somn lung...Avram Iancu, Paunasul Codrilor, vorbindu-le motilor sai. Stefan ca o furtuna in fata ostasilor ce il urmau hipnotizati. Mihai, in hainele lui albe, cu coroana sclipitoare pe cap, cu cei doi cerbi ce il insoteau mereu si cu crucea-i uriasa de pe piept. Brancovenii, cu spatele lor drept si fetele inundate de lumina credintei. Toti prindeau viata in glasul strainului si in fiinta mea. Asa micuta cum eram, simteam ca pot si eu sa imi dau viata ca ei: pentru tara, pentru neam, pentru graiul nostru sfant si pentru Domnul. Simteam ca pot face orice. Aveam aripi! Cuvintele se rostogoleau navalnic, aprinzand flacari in inimioara mea ce batea nebuneste. Si-apoi deodata, liniste. Profesorul tacea si cadea absorbit de ganduri, privind in departare la codrii din zare...

Strainul venea din nou langa mine, cu ochisorii lui stralucitori, veseli, tradandu-i bucuria interioara ce nu mai avea loc parca in fiinta lui. Se revarsa imprejuru-i ca o baie de lumina. Zambea din nou sagalnic si uneori isi lasa mana dreapta pe umarul meu, ca si cum mi-ar fi mangaiat aripile ce de-abia se nascusera. Suradea multumit si trecea mai departe, ca un copil fericit, care tocmai a mai facut o sotie. Ce omulet bizar! Dar cat de cumsecade si de simpatic imi era....Zambeam si eu, primind din toata inima iubirea ce se revarsa din fiinta lui. Imi venea sa le strig tuturor celor din jur ca langa noi mai este cineva. Cineva din care iese atata Lumina. Si atata Iubire. Imi venea sa ma laud tuturor cu noua mea cunostinta, care facuse sa imi creasca aripi si le mangaiase apoi cu mana de inger, sa se asigure ca si-a indeplinit misiunea. Imi venea sa zbor si sa cant, sa auda toata tara cat de frumos stiu sa cant versurile imnului nostru. "Desteapta-te, Romane! "Cat de bine si cat de altfel il intelegeam acum...Cantam in gand, privind la codrii de departe....
Omuletul disparu fara urme in acea zi. Lasand in urma doar un parfum straniu- de mir si de tamaie, ce avea parca si un gust....- "Un gust de Vesnicie? " Se auzi in mintea mea un gand, ce nu era al meu. Un gand insotit de un zambet strengar. Strainul vorbea acum din mine! Ce ciudat!
Deja mi-era dor de el!

Avea sa mai vina. Des. La fiecare ora de limba romana isi facea aparitia. Nu venea niciodata la ore fixe. Dadea mereu buzna, de parca ar fi alergat tocmai de la capatul pamantului. Si pleca mereu brusc. Se ridica ca si cum si-ar fi amintit ca trebuie sa salveze lumea, tasnea brusc –aproape ma speria, de fiecare data- si fugea fara sa mai apuc sa ii spun la revedere. Mi-era pe zi ce trece tot mai drag.
Aripile imi crescusera atat de mult...si uneori aveam senzatia ca zbor, fara nici un fel de teama, peste secole, peste batalii, peste dureri si bucurii, plimbandu-ma neinfricata prin toata istoria neamului.
Alteori simteam ca sunt un copac. Radacini de care pana atunci nu stiusem incepeau sa vibreze adanc in pamantul ce imi vorbea acum ca un bunic. Pulsa in mine o seva binefacatoare, seva vietii, urcand navalnic din strafundurile istoriei, inaltandu-se neobosita spre cer si indemnandu-ma sa imi ridic, la randul meu, bratele spre Domnul, care imi parea acum atat de aproape. Ca un tata!
In alte zile, eram tot copac, insa aveam radacinile parca adanc infipte in cer. In timp ce bratele inimii se intindeau pline de iubire spre pamantul drag, sa il imbratiseze cu toata fiinta. Iar omuletul radea mereu, frecandu-si mainile cu bucurie, facandu-si mereu cruce cu un gest solemn, cu spatele drept, cu privirea pierduta spre cer si cu cate o lacrima strecurandu-se grabita pe obraz. Era de altfel singurul gest solemn pe care il facea. Singurele clipe cand era linistit. Caci apoi devenea din nou un titirez fara stare, miscandu-se cu o agilitate ametitoare, facand gesturi febrile si iesind parca din el insusi, cu panica omului caruia timpul nu ii ajunge sa faca tot ceea ce are de facut. Ma zapacea! Dar ce zapaceala binecuvantata...

Patru ani a durat prietenia noastra! Ne vedeam, saptamana de saptamana. Uneori mai veneau cu el prieteni de-ai lui. Nici unul insa nu era ca el. Erau tristi, solemni, cu chipurile pline de o durere fara nume...insa toti aveau aceeasi lumina sfanta pe chipuri...si acelasi spate drept, drept, drept, ce imi parea ca o coloana infinita ridicandu-se demna spre cer...

Cand ne-am vazut ultima oara, m-a privit in ochi, cu privirea aceea patrunzatoare ce imi ghicea parca toate tainele sufletului. Pentru prima oara l-am vazut serios. Atat de serios, ca parca ma durea tot corpul. Tot sufletul. Aripile ce deja isi invatasera zborul ma dureau si ele, tragandu-ma parca in jos. Radacinile urlau din adancuri, zbatandu-se in chinuri de nedescris. Din ochii lui adanci ma privea acum o lume plina de o durere infioratoare, ce imi smulgea nemiloasa bucati din suflet si din trup. Lacrimi ce ar fi putut umple o lume imi inundara fiinta, mainile se zbateau parca sub cuie ce o strapungeau fara mila, mii de bice imi sfichiuiau parca pielea, un gust amar de fiere imi umpluse gura, si-un sentiment covarsitor de jale si de insingurare pusese stapanire pe mine. Vroiam sa ma arunc in genunchi, insa trupul imi era tintuit pe verticala. Si-apoi, cand o lacrima grea, plina, tremuranda se ivi in ochii sai, simtii in spate o greutate covarsitoare. Parea o cruce ce ma coplesea, strivindu-ma sub povara ei. Gata sa ma pravalesc i-am intins mana, privindu-l cu ochi plini de lacrimi. La fel de grele, la fel de pline, la fel de tremurande ca si lacrima lui. Parca nu erau lacrimile mele. Desi ma dureau ingrozitor. Mi-a dat mana lui. Insa intrebarile din ochii mei nu si-au gasit raspuns.

Am simtit atunci ca va pleca. Ca nu-l voi mai vedea curand. Poate niciodata. Am urlat cu disperarea unui copil ce isi vede tatal plecand pentru totdeauna, cu framantarea unui Icar lasat singur sa zboare, cu durerea ucenicului aruncat in valtoarea vietii, stiind ca nu il va mai avea alaturi pe maestru. L-am rugat cu glas pierit sa mai ramana putin, inca putin...sa imi mai spuna ceva, orice...sa mai vina totusi...sa ma ajute sa inteleg de unde era durerea aceea ce-mi fusese pana atunci necunoscuta...sa ma ajute sa fac ceva cu crucea ce ma apasa nemiloasa....sa nu ma lase....Dar nu mi-a spus nimic. Cu ochii tristi, cu zambet amar, mi-a mangaiat inca o data umerii, sarutand parca cu degetele lungi urmele aripilor, s-a mai inchinat o data, in felul lui solemn, ridicand ochii spre cer si murmurand o rugaciune de binecuvantare, si-a pus mana dreapta pe capul meu, cu o atingere binefacatoare ce m-a facut sa uit pentru o clipa de povara crucii, de zgomotul cuielor, de durerea ce musca parca din tot trupul meu ... si a plecat....pasea incet, cum nu-i statea in fire, de parca n-ar fi vrut nici el sa plece....Tacerea lui ma omora. Plangeam cu sughituri tacute, icnind si tremurand din toate madularele. Nu mai aveam nici macar puterea sa il privesc? Cum sa il vad plecand? Crucea ma apasa, intreg trupul ma durea, sangele parea sa imi tasneasca afara din corp, din inima, si parca si din lacrimi...
Se auzi deodata insa un glas puternic, tunator. Nu imi mai vorbise asa niciodata. Parca nu mai era el. Parca imi vorbeau munti, si ape, si paduri, si vai, si tulnice, si clopote de biserica...si fiecare cuvant de-al lui avea ecoul unei rostiri deznadajduite deasupra prapastiei...ecou ce se multiplica de mii si milioane de ori in toata fiinta-mi speriata de taina ce avea sa mi se dezvaluie, ca dar sfant de despartire.
-"Sa nu uiti niciodata ce inseamna Romania!"
L-am privit uimita, printre lacrimi. Durerea incetase. Trupul imi inghetase. Ochii il priveau uimiti. Buzele intredeschise incercau sa schiteze o intrebare, insa nu reuseau sa scoata nici un sunet. Astaptam cu sufletul la gura sa imi mai spuna ceva. Macar un cuvant! Tuna din nou...
-"Așează literele cuvantului Romania in alta ordine. Ce iti iese?"
Ma privi cu aceeasi privire sagalnica ce ma insotise in toti acei patru ani. Durerea incepea parca sa dispara, lumina revenea in lumea mea si Iubirea se revarsa parca din nou din ochii lui ce redevenisera veseli. Mintea insa imi era blocata. Nu puteam nicicum sa inteleg ce vrea sa imi spuna. Gandurile nu izbuteau sa aseze in vreo ordine literele ce imi fugeau obraznice si nesupuse prin fata ochilor, refuzand sa se aseze in raspunsul dorit.
-"Om In Rai! Asta inseamna Romania! Sa nu uiti asta niciodata!"
O explozie glorioasa de lumina, de credinta, de nadejde isi facu loc atunci in ochii lui plini de o Bucurie tainica, croindu-si drum direct spre sufletul meu. Ma ridicai de jos. Crucea parca imi disparuse, aripile imi erau acum mai puternice decat oricand, imi simteam radacinile mai viguroase decat le simtisem vreodata, iar in trupul meu se asezau incet fiecare din segmentele Coloanei Infinitului, inaltandu-se cuminti spre cer, unul cate unul....L-am privit fara sa mai simt durerea aceea coplesitoare a despartirii. Parca mi-o luase cu mana. Se pregatea sa iasa. Se mai intoarse insa o data. O ultima data. Imi zambi cu tot sufletul lui cald si bun si imi spuse cu voce blanda:
-"Sa fii un Om, copilul meu!" 
Acum , la treizeci de ani, oare câți dintre noi mai țin cont de un asemenea ADEVAR?! 
p.s: așa cum am promis am scos postarea despre ”jumătatea mea neagră”!drum lin, spre Lumină, frati miu!

sâmbătă, 9 noiembrie 2019

Radiografia unei campanii eșuate: pierdut ”catindat”... declar nul!

E posibil, ca acest comentariu sa apara in curand, in revista de cultura ~Independenta Romana~.... pe care, apropos v-o recomand sincer a o citi atunci cand o veti vedea, fie pe taraba vreunui chiosc, fie in fata ochilor! Nu veti regreta! Dar haideti sa cititi.... si sa ma iertati daca nu veti fi de acord cu mine...


Era greu de crezut, la începutul acestei campanii electorale că o să reușim a ne întâlni atât de direct, cu pelicula din scrierile lui Caragiale, când un candidat a putut fi dat pierdut?! Dar uite că, până și aici... ”viața bate filmul!” Numele unuia ca Ninel... cu nume de ”pai”, ne face să ne dăm seama cât de actual rămâne ”Nenea Iancu”! Dar hai să o luăm agale... și să vedem ce ne aduse această campanie, în afară de expresia, devenită realitate: ”Pierdut ”catindat”... declar nul!”

Bun, la ora când vă aștern pe hârtie această ”radiografie răvaș”, deja românii au început să voteze, bineînțeles că primii au fost cei de la Antipozi! Dar să revenim la punctul de unde am început ”radiografia mea răvaș”, adică... la Ninel Peia, candidatul Partidului Neamului Românesc, care fusese dat dispărut când taman era la Cluj și găsit apoi , în dulcea Bucovină, la ”monastirea” lui ”Fane Babanul”! Iată, pe scurt, întreaga poveste a ”catindatului” pierdut, apoi găsit, așa cum am citit, din presă....
 ”A fost găsit la Mănăstirea Putna, unde a spus că a mers să se roage”, au declarat pentru surse din anchetă. Poliția Cluj a pecizat că, Ninel Peia era cazat în mănăstire și nu a fost victima vreunei infracțiuni. "Acesta a refuzat să însoțească polițiștii pentru încheierea formalităților, sens în care a fost încheiat, conform procedurii, un proces-verbal”, spun polițiștii. Polițiștii clujeni au fost sesizați despre dispariția lui Ninel Peia,  de Serviciul de Protecție și Pază. Candidatul la președinție din partea Partidului Neamul Românesc ar fi fost văzut ultima dată în cursul nopții de miercuri spre joi, la ora 1.17, pe camerele de supraveghere ale hotelului în timp ce părăsea clădirea.
"În această după-amiaza, IPJ Cluj a fost sesizat de către Serviciul de Protecție și Pază despre dispariția lui Ninel Peia, candidat la președinția României. Acesta s-a cazat ieri la un hotel din Cluj-Napoca, iar în această dimineață nu a mai fost găsit și nici nu a mai răspuns la telefon. În cauză se efectuează cercetări. Facem precizarea că persoana în cauză beneficia de serviciile de protecție și pază doar pe perioada activităților publice din cadrul campaniei electorale, el fiind văzut pe imaginile de pe camerele de supraveghere părăsind hotelul, în cursul nopții, la ora 1.17 minute”, anunța joi Poliția Cluj.
 Originalul candidat al  Partidului Neamul Românesc la președinție, Ninel Peia, a participat, la un hotel din Cluj-Napoca, la o întâlnire electorală alături de peste 50 de membri și simpatizanți, la acțiune fiind prezent și secretarul general al formațiunii, generalul (r) Constantin Onișor.
 Cum care Onișor? Păi, ăla care era șeful gărzii de onoare a lui Ceaușescu, vă rog a nu-l confunda cu actualele crame ”Oprișor”! Căci, deh, vrem sau nu, chiar dacă au trecut treizeci de ani , de la Revoluția din 89, și ”oldies” fac (încă) parte din actuala Democrație... căci, nu-i așa, chiar și ei fac parte din ”famiglia” Neamului Românesc!
Iar,  în rest, o să vă spun ceea ce îi spuneam și actualului ministru al Culturii, pe vremea când era doar un ”actoraș grăbit”, la ”Bucovina Tv”: ”AVEȚI GRIJĂ... CE VOTAȚI! ASTA, CA SĂ NU MAI REGRETAȚI...

sâmbătă, 28 septembrie 2019

VIATA LA 50 DE ANI

UITE CĂ AM FĂCUT CE-AM FĂCUT Ș-AM TRECUT ȘI PRAGUL ACESTA! UNII, MAI CÂRCOTAȘI AR SPUNE, PE BUNĂ DREPTATE...”NAȘPA TATAIE”.IAR ALȚII, MAI HÂTRII AR SPUNE CEVA MAI ”DULCE”: ”LASĂ, NU TE IMPACIENTA, CĂ SE POATE ȘI MAI RĂU!”
DAR, CRED CĂ, ORICUM AI PRIVI SUBIECTUL,  ODATĂ AJUNS LA PRAGUL ACESTA E MAI ÎNTELEPT A PRIVI TOTUL ALTFEL. 

Așa se face că, oricat ne-am dori, nu putem opri schimbarea, inaintarea in varsta, modificarea ritmului de viata cu care ne-am obisnuit. Nu putem schimba cursul vietii, dar putem investi pe parcursul ei in propria persoana, suficient, incat mereu sa avem preocupari, activitati si interese care ne mentin activi.

  • Pierderi si frustrari

Multi dintre noi traiesc chinuit inaintarea în vârstă. Nu suntem pregatiti, parca timpul a trecut prea repede, ne simtim aceeasi persoana care eram la douazeci de ani intr-un corp pe care nu il mai recunoastem prea mult.
Iar ca disconfortul sa fie poate si mai mare, copiii ne-au plecat de acasa, ne apropiem de varsta pensionarii, iar relatia cu partenerul s-a tot prafuit de cativa ani incoace.
Si ne trezim in mijlocul unei crize in care nu ne gasim locul, ni se schimba rutina si trebuie sa facem fata constant schimbarilor.
„Dinamica vietii implica atat achizitii, cat si pierderi, o transformare continua la nivel fizic si psihic.”
Anumite studii psihologice repereaza doua crize majore in cadrul evolutiei dezvoltarii umane: prima este criza din timpul adolescentei, iar cea de-a doua – atunci cand se face trecerea la viata adulta tarzie, spre batranete.
Aceasta a doua varsta o putem plasa undeva in jurul intervalului 50-60 de ani, atunci cand oamenii se pregatesc pentru incheierea vietii profesionale. Apar sentimente de inferioritate si neputinta, neajutorare si slabiciune, scade curba de performanta care este vizibila la nivel fizic, cognitiv si profesional.
Dacă în urma unei evaluari personale apare senzatia ca nu s-au facut cele mai bune alegeri si ca nu s-a implinit nici pe departe potentialul, atunci apar sentimente intense de regret, resentimente, depresie si lipsa de speranta.
  • Bărbați și femei

Bărbații și femeile simt diferit acest prag al vârstei de 50 de ani. Schimbările care se petrec sunt, în primul rând, de ordin fizic și hormonal.
Are loc scăderea nivelului hormonilor sexuali, diminuarea tonusului muscular, deteriorarea aspectului fizic. Conștientizarea declinului senzorial și toate aceste schimbări de ordin fizic și psihic modifică, în mod fundamental, percepția de sine.
Bărbații se confruntă cu o anumită lipsă de sens. Comparativ cu femeile, ei sunt, in general, mai orientati catre interior si au tendinta sa-si gaseasca singuri resursele pentru rezolvarea problemelor, isi impartasesc mai putin anxietatile si temerile.
Imaginea sociala despre rolul barbatului nu face decat sa amplifice aceste tensiuni. In general, exista aceste asteptari la nivel social, cum ca un barbat trebuie sa fie cat mai autonom, mai independent, calitati asociate cu puterea si siguranta de sine.
Femeile simt cu atat mai intens criza varstei de 50 de ani pentru ca trec prin schimbari hormonale importante. Intervine menopauza, care de multe ori este insotita de indispozitii, anxietate, disconfort psihic si fizic, tensiuni si frustrari.

Vedeți că SUBIECTUL e unul mult mai amplu și mai STUFOS?!Însă, până una alta, vă doresc ceea ce îmi doresc și mie, PLUS ceva în plus: MĂCAR AZI NU MĂ DERANJAȚI CU URĂRI DE ... LA MULȚI ANI!
Pentru final, a nu mă crede cumva prea ursuz decât sunt iată o glumă cu iz electoral... s-a întâmplat în China, dar asemănarea cu Mioriticul Dâmbovițean ...
Preşedintele Chinei a mers într'o vizită la o piață de carne. A văzut că piața este foarte bine pusă la punct şi curată. În timp ce se plimba s'a oprit în fața tejghelei de carne. Preşedintele: carnea nu arată deloc rău,cum merge treaba? Măcelarul: de obicei merge bine dar azi nu am vândut niciun kilogram. Preşedintele: de ce? Măcelarul: pentru că ați venit dumneavoastră în vizită și nu a fost primit niciun client în piață. Preşedintele: păi, atunci dă'mi 4 kilograme de carne. Măcelarul: nu pot să vă vând. Preşedintele: de ce nu îmi poți vinde? Măcelarul: pentru că ați venit dumneavoastră şi ne'au adunat toate cuțitele. Preşedintele: merge şi fără cuțit,dă'mi mie bucata asta de aici. Măcelarul: tot nu pot să vă vând. Preşedintele: acum ce s'a mai întâmplat? de ce nu îmi poți vinde? Măcelarul: păi, eu nu sunt măcelar, eu sunt polițist sub acoperire. Preşedintele foarte revoltat: du-te repede şi cheamă'ți superiorul. Măcelarul: păi este vis'a'vis, vinde peşte...

duminică, 8 septembrie 2019

SPOVEDANIE DE DUMINICA... IN GRADINA MAICII DOMNULUI

„Cetățeni! Trebuie să fim conștienți de rolul nostru în societate și să spunem un nu hotărît stărilor de lucruri ce se conturează la noi!”. Aceste cuvinte, doamnelor și domnilor, au fost scrise cu creta în anul 1981 pe una din clădirile din centrul orașului Botoșani din România, de către Mugur Călinescu, elev pe vremea aceea la Liceul A.T. Laurian din același oraș.


Azi, la mai bine de 37 de ani, STATUL nu vrea sa dea un ~Diagnostic~ la cauzele mortii acestuia! Adica tanarului care, putea foarte bine sa viseze, sau sa para un dobitoc, sau un idiot, ca multi altii! Dar a preferat sa ne deschida ochii!
Ce dovada mai mare doriti ca ... SOARTA, sau ISTORIA sa ne mai ofere pe tava pentru a intelege ca ei... TORTIONARII... inca mai traiesc printre noi?!
Duminica, de SFANTA MARIE am scris aceste cuvinte... doar de mine intelese... a unei POVESTI CU FINAL DESCHIS...  DAR URAT(DIN PACATE)... MIROSITOR! A DEVENIT ROMANIA, DIN GRADINA MAICII DOMNULUI , DOAR O GROAPA DE GUNOI... A ISTORIEI?!

duminică, 1 septembrie 2019

PENTRU CINE (SE) VOR TRAGE CLOPOTELE?

AZI, DIN PUNCT DE VEDERE CALENDARISTIC DEJA AM INTRAT IN TOAMNA! SI, IMPLICIT AM INTRAT SI-N ”CICLUL” CAMPANIEI PREZIDENTIALE! PERSONAL CRED CA... KWI NU AR TREBUI SA FIE ATAT DE SIGUR CA O (MAI) CASTIGE INCA UN MANDAT! A FOST MULT PREA MULT, CA SI IMAGINE PUBLICA, UN TURIST... PREA COSTISITOR, IN PROPRIA SA TARA, SAU ASA CUM VAD CA-L NUMESTE PROPRIUL SAU POPOR... ”MUTALAU”. OOPS, IAR ASTA CAM ASTA USTURĂ, CHIAR SI LA AUZ! NU CREDETI? 

Dar nu cred nici in ”actorasul grabit”, de MIRCEA DIACONU, care vrea sa ne mai minta cu inca o poveste de prost gust, mizand parca... mult prea mult pe faptul ca românul este fan, chiar și acum al filmului ...”Actorul și Sălbaticii”! Eu unul, dacă ar fi să aleg între acesta si BOGDAN STANOEVICI, alt ilustru ”servitor” al Thaliei aș merge pe mâna ULTIMULUI. ... Deh, e vorba de gust!
Însă... lăsând la o parte ”teoria formelor fără fond” am să încerc a spune, cu ”SUBIECT ȘI PREDICAT”, cam care sunt așteptările ELECTORATULUI, în țara adusă de POLITICIENI pe buza prăpastiei ISTORIEI. Citiți și luați aminte... PRIMA VARIANTĂ...Trăim într-o ţară de poveste. Prea puţin ne interesează efectul de seră, dispariţia pădurilor ecuatoriale sau globalizarea agresivă. Toate astea sunt din alt basm, cu mult peste preocupările noastre cotidiene. Românii trăiesc o poveste despre supravieţuire, despre sărăcie. Nu au nici măcar statut de personaj. Românii sunt simpli animatori în jocul de-a puterea şi îmbogăţirea a câtorva care se cred mari pokemoni. 
Îl auzeam zilele trecute pe Orban vorbind despre Băsescu, pe care îl compara cu Sauron, personajul malefic din Stăpânul inelelor. Sauron acesta domneşte peste ţinutul întunericului, o lume de poveste care se aseamănă tot mai mult cu realităţile României de astăzi.
În povestea asta, numită România secolului 21, douăzeci de milioane de oameni trăiesc în sărăcie, fără dreptul la o justiţie corectă şi la un sistem sanitar decent, fără prea mari şanse de a evada din condiţia de român de rând.
Mai sunt câteva sute de aşa-zişi prinţi şi cavaleri, care se afişează din patru în patru ani pe murgi albi, în zale strălucitoare, cu zale de aur şi mari meşteri la vorbe şi promisiuni. Îşi dau apoi arama pe faţă şi, aşa cum ne-am obişnuit în povestea asta, vedem nişte zmei hulpavi, însetaţi de bani şi preamăriri, pentru care nu există lege. Ne uităm ca proştii la ei cum ne râd în faţă şi îşi bat joc de noi.
În povestea vieţii românilor năvălesc cu picioarele murdare şi alte personaje, care fac tot ce le stă în putere să le facă viaţa tot mai grea.
Aţi auzit de Ali Baba şi cei 40 de miniştri suspendaţi (nu or fi ei chiar 40, dar dacă o ţine în ritmul acesta cabinetul Tăriceanu, se va ajunge şi acolo)? Dar de Fomilă - Remeş, care ar vinde ţara pe caltaboşi şi cârnaţi? Dar de motanul Felix? De ursuleţul Adrian-Zambaccian ce mai ştiţi? Bunicuţa o fi bine? Muc cel mic şi bâlbâit, mai ascultă el orbeşte de Popey sau Sauron?
Şi ca în orice poveste, personajele noastre sunt înzestrate, nici nu se putea altfel, cu puteri extraordinare, magice. Doar ele pot face să dispară conturi, bănci, obiective strategice naţionale, rafinării, pot face să apară din senin dosare penale.
În tot acest timp, românii plătesc taxe peste taxe, scumpirile la alimente şi utilităţi se ţin lanţ, bătrânilor nu le ajung banii nici măcar pentru întreţinere sau medicamente, copiii noştri sunt otrăviţi cu E-uri în grădiniţe (dacă au noroc să prindă un loc), în spitale mori cu zile, justiţia îşi înclină balanţa în funcţie de bani şi interese, teroriştii fug din ţară cu sprijinul celor care îi anchetează, plătim cea mai scumpă benzină din Europa. Asta da poveste!”
A DOUA VARIANTĂ...

  • Credeti-nepe cuvant

La noiin Romania:
Salariile crescscazand
Pensiile sunt tot mai marifiind reduse
Medicamentele  gratuite  trebuie  cumparate
- La robinetapa calda curge receiar apa potabila nu e buna de baut
Traim in frig platind tot mai multa caldura
Platim asistenta medicala gratuita
Avem un presedinte care spune mereu adevarul dar fiecare promisiune alui se dovedeste a fi o minciunaCulmea, la fel se intampla si cu primulministru!
Premierul  stie totdeauna ce vrea "romanulfara sa-l intrebe niciodata
Banii tarii sunt tot mai putini si avem tot mai multi miliardari
Poporul primeste tot mai mult iar numarul  saracilor sporeste in fiecare zi
Cel mai performant guvern ales de parlament este acela care tocmai fusese destituit pentru incompetenta
Fiecare ministru jura azi, cu mana pe biblieca doreste binele poporului side a doua zi porneste un program menit sa-l distruga
Salariile profesorilor au crescut cu 50%, prin reducerea  cu 15%
Intr-un singur an au fost create 200 000 locuri de munca si ca urmare numarul  somerilor a crescut  cu 300 000
Este garantata libertatea  de exprimare a cetateanului  datorita efortului serviciilor speciale de a le asculta,  in fiecare clipa,  telefonul
Libertatea presei este sfanta, de aceea ajung in stare de faliment tot mai multe ziare antiguvernamentale
- S-a redus cu peste 60% numarul taxelor si impozitelordar platim cu 20% mai mult taxe si impozite
- S-au desfiintat peste 100 agentii guvernamentaleprin cresterea numarului angajatilor in plata al acestora cu circa 10%
Cabinetul premierului a fost micsoratdesfiintat chiar,  prin angajarea in plus a  catorva zeci de consilieri personali aiprimului-ministru
Constitutia  este respectata de guvernanti prin incalcarea  fiecarui paragraf al ei,  sub indrumarea atenta a primului ministru care este doctor in drept constitutional. Din nouculmea, la fel  procedeaza si presedintele!
Legile cele mai bune in Romania sunt cele care nemultumesc pe toata lumea


CEA DE A TREIA, DAR NU ȘI 

ULTIMA...VARIANTĂ: 
 
  • Trăiesc într-o ţară de poveste.
E un basm cu milioane de personaje simpatice, furnicărindu-se unele pe altele într-un labirint fără ieşiri. Și o facem aproape frumos. În joacă. Furnicăriiiiiiiiiiim!!!
Undeva în ţara de basm, ieri, un pacient vârstnic a cerut colegului meu –  medic de familie – adeverinţă că-i „apt să îngrijească nepoţi”. O furnicuţă mică dulce a cerut adeverinţa, alta a transmis mesajul, a treia a eliberat-o. Sau nu. Mă rog… poate voia ceva că n-are boli transmisibile, psihice, mnoa. Dar ce s-a cerut, aşa a sunat. „Apt a creşte nepoţi”.
Mie, demult, mi-a cerut cineva hârtie cum că-i “apt să coase goblen”.
Iar noi mai dăm (zâmbind) aceste acte, mai nu dăm – atunci când gluma se îngroşă şi ni se cere “apt a conduce barcă cu motor” sau „ apt a  fi director la filamonică„
Fiincă, (normal!) nici un medic nu poate decide cât de apt e să conducă ăla barca sau şcoala, sau să se facă inspector la finanţe.
Nu-i vorba nici măcar de sănătate, ci de minte. Știu şi eu? Poate-i bou şi nu-i în stare să conducă o instituţie financiară. Poate-i pervers şi le va face avansuri fetiţelor, în biroul directorial. Eu pot şti dacă a fost vreodată bolnav, sau nu. Dar cât de apt e el să “conducă guvernul”, chiar n-am habar. N-are nimeni. Acolo afli.
Abia de pricep eu dacă-s aptă să fac medicină-n România!
Că-n Franţa, după o vreme de adaptare, probabil aş fi. Până nu mă lasă şi pe mine baierele. Ăia sunt măcar logici, precis imperfecţi şi ei!!, dar cel puţin spun chestiuni care se leagă. Care au sens. Munca lor pare reală, nu poveste.
Suntem o ţară de basm cu milioane de apţi sau inapţi, iar asta nu se va mai opri niciodată. Această sintagmă cretină.
Nici nu cred că mai dorim altceva decât, la naştere, să primim pe lângă certificatul aferent, (cum că ai ieşit din mă-ta), un card modern cu cip încorporat, că suntem „apţi, pe viaţă, pentru orice”. Un fel de prezumţie a nevinovăţiei extrauterine.
Apţi să sugem, să râgâim, să facem căcuţ bun, apoi – adolescenţi – să ne ţucăm în parc,şi iar să sugem, să facem piş la copac după trei beri, să, să, să…
Hmmm?? Ce ziceţi???
„Neşte” bănuţi europeni pentru astfel de carduri cu “Apt pe viaţă, la orice”, nu ne-ar face radical mai fericiţi?
Desigur bănuţi tocaţi pe la vârfuri şi apoi scandal mediatizat cu medicii de familie cum că să le distribuie gratis conform unor norme fircălite pe genunchi, na, ca de obicei, dar măcar reducem cam 80 de procente din raportul medic-pacient în România. Că 80 la sută din timp, încerc să scriu apt/inapt de dragul pacienţilor mei, să nu îi necăjesc, sau explic de ce nu pot scrie o dobitocie cum ar fi „Apt a cânta la chitară rece, muzică clasică”. (Pe asta am inventat-o).
Ce aş vrea?
Să dispară sintagma naţională “Apt să„… urmată de detalierea stupidă a activităţii.
Aş vrea ca milioanele de furnicuţe care cer dosare, să nu-i impună pacientului meu textul EXACT de pe hârtia pe care o voi semna. Să ceară o “dovadă medicală”. PUNCT. În care să formulez eu cum cred mai bine: „nu este în evidenţă cu boli contagioase”, „nu are boli care să contraindice efortul fizic” etc.
Fiindcă, întreb: o persoană fără braţe, care pictează superb cu picioarele, este sau nu, aptă să picteze cu acuarele? Păi, să zică persoana, nu eu. Ea va dovedi că-i perfect aptă!
Apt a te înscrie la concurs. (E o cere reală!!) Bă, iejenbun? Câtă vreme „catindatul” e-n faţa ta cu dosarul în dinţi, logic că-i apt SĂ SE ÎNSCRIE. Păi asta şi face, se înscrie. Deci e apt. Restul APȚILOR abia acu` urmează, române! Apt să concureze, şă-şi ridice diploma, să folosească diploma, să se şteargă cu ea, să ocupe postul vizat…
Dar un om răcit cobză? Este el apt de muncă, în principiu? Asta pentru şomaj. Păi, în principu e apt, dar azi nu-i “Clinic sănătos, apt de muncă”, aşa cum doreşte doamna de la şomaj. Este “febril azi, dar în principiu apt de muncă”, beeey!
Dar profu universitar din Timişoara care făcea sex oral cu studentele, el în budigăi la cabinet, pus apoi pe toate posturile TV? Est apt a fi prof universitar? Ce ziceţi. Și tot aşa…
Pricepurăţi?

Sau ar mai fi o variantă, vorbind în sens metaforic, dar dur al istoriei... cam așa, cum o dată... se tot spunea în presa dâmbovițeană, a vremii...