miercuri, 1 ianuarie 2020

UITATE ADEVĂRURI... ÎN UITATE CUVINTE

LA MULȚI ANI! E DEJA 2020... LA MULTI ANI! DACA V-AM SUPARAT, SA IERTATI, DACA V-AM BUCURAT ASTA E! CIUBUCUL MEU! INSA, SI PENTRU UNII DAR SI PENTRU ALTII UN SINCER "LA MULTI ANI!". CU LUMINA, SANATATE SI BUCURIE! ALATURI DE CEI DRAGI "BATATURII" FIECARUIA DINTRE NOI!



 Primele gânduri le las în versuri:
 De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.
Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.
Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.”
 Acum ce sper de la noul an? Iată ce anume, lăsat special în cuvintele ”hâtrului meu megieș”, din orașul lui Ovidiu, cu nume de sfânt...Constantin. Iată ce-mi spunea acesta:Dragule, ști ce cred că ar trebui României? Simplu: UN NOU SISTEM DE CONDUCERE, UNUL REFORMAT DIN TEMELII . Că asta va fi din 2020 sau 2021... vom vedea, depinde de noi și de limitele de răbdare ale Românilor... Cu Dumnezeu spre noi culmi de civilizație, tot așa cum au făcut-o strămoșii noștrii, care aveau o înaltă spiritualitate, cu un părinte Zamolxe, tatăl spiritual al tuturor neamurilor Geto-Dace. 
Daberos Dabeis !.... Cu salutul meu tuturor cititorilor blogului Mugetul Carpaților !
La final am lăsat un GÂND și pentru aceia dintre noi, apropriați, care au plecat ”o leacă” mai devreme, la ÎNTÂLNIREA cu .... Absolutul!


 ÎNTÂLNIREA
în amintirea lui Nichita Stanescu
 
Ne-om intalni candva, in alta casa
in alta viata si in alt destin
o carte cu coperti de bruma groasa
vom scrie cu cerneala de arin.

Inmarmuriti ca doi masivi de sare
prin radacini adanci ne vom lega
si n-o sa stie nimeni ce ne doare
vom lua lumina din aceeasi stea.

Tu nu mai vii, eu pot veni la tine
acolo unde totul e iertat
acolo unde nu isi mai apartine
nici robul bland, nici cruntul imparat.

Si poate ca viata noastra-ntreaga
a fost doar mustul tanar ce s-a stors
iar vinul bun de-abia acum se-ncheaga
intr-un taram cu georgrafie vaga
de unde nimeni nu s-a mai intors. (
Corneliu Vadim Tudor)


Să nu uit... înainte de a vă așeza la masă, nu uitați vorbele marelui Ierarh Ortododox... BARTOLOMEU ANANIA:  ”Când te găsești în fundul prăpastiei, să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu amețești. Și să știți că această a doua primejdie este mai mare decât cea dintâi.Pentru că, în fundul prăpastiei apelezi la Rugăciune, ca izvor de putere. Când ai ajuns în vârful muntelui, uiți de ea...”LA MULȚI ANI!   

miercuri, 25 decembrie 2019

DE CRACIUN NE-AM LUAT... RATIA, DE LIBERTATE!DIN PACATE, DOAR RATIA

Dragă Frati-Miu,

       Asta... ar cam fi ultima mea depeșă... Azi e prima zi de Crăciun, la 30 de ani, fără tine e drept!Dar mai ți minte, atunci era scris undeva la Pta Romană, ceva de genul:”DE CRĂCIUN NE-AM LUAT RAȚIA DE LIBERTATE”. Și, la fel de sincer, cam cu asta am rămas!Doar cu rația... 


Restul sunt doar cuvinte și tăceri. La mulți ani!

marți, 24 decembrie 2019

AM AVUT NOROC... CHIOR: AM SOSIT CU CINCI MINUTE DUPĂ

Frati-miu,

Mai ți minte 23 decembrie 1989? Veneam cu marile taburi dinspre Focșani? Și așteptam ca ... cineva în fața porții RAIULUI... să intrăm în Bucale. Eram la Otopeni. În fața noastră erau soldații aceia veniți să apere Aeroportul Otopeni
Hai să recapitulăm cum a fost:  deşi cuplul Ceauşescu fusese arestat cu o zi înainte şi toată lumea se aştepta ca revoltele să se încheie, baia de sânge a continuat. În acea zi, România a intrat sub spectrul unei ameninţări cu care nu se mai confruntase în trecut - terorismul. Panica s-a declanşat în noaptea de 22 spre 23, după anunţul făcut de crainicul televiziunii naţionale: „Trei camioane pline cu terorişti se pregătesc să ia cu asalt aeroportul Otopeni. Interveniţi de urgenţă!”
Şi s-a intervenit! În zorii zilei de 23 decembrie 1989, 82 de soldaţi au fost chemaţi de la Câmpina să întărească paza aeroportului Otopeni. Acolo însă, cele trei camioane au fost întâmpinate cu focuri de armă. 40 dintre tineri au fost seceraţi de gloanţele trase de alţi militari, care i-au luat drept terorişti, iar ceilalţi au fost luaţi prizonieri.
 Ziarele vremii au consemnat evenimentul ca pe o victorie a Revoluţiei: „S-au purtat lupte grele cu bandele de terorişti sosite în aeroport în trei camioane militare sprijinite din aer de elicoptere fără însemne, care au atacat cu lumina stinsă la circa 60 de metri”.
Apoi, ca să respectăm ADEVĂRUL odată ajunși acolo, trupurile lor erau acoperite la marginea drumului și niște gură cască, care abia își luaseră țărâna dintre unghii se chinuiau a ne convinge că erau ”TERORIȘTI”. De SCÂRBĂ țin minte cum i-am tăiat-o sec, ripostând: ”Dacă ei erau TERORIȘTI NOI CE DRACU SUNTEM? TOT TERORIȘTI?” 
Am avut mare NOROC , dragă FRATI-MIU...


„Încă de pe 17 decembrie unitatea a fost alarmată, iar pe data de 21 am fost urcaţi în trei camioane, cu muniţie de război şi grenade la noi, pentru a merge în Capitală. În noaptea de 21 spre 22 plutonul din care făceam parte a asigurat ordinea la una dintre intrările în Piaţa Palatului, auzind îngroziţi ţipetele tinerilor care erau ucişi câteva sute de metri mai încolo, la Universitate. După ce am stat toată noaptea acolo, pe 22 decembrie, aproape de prânz, un ofiţer a urcat pe tanc şi a anunţat că armata fraternizează cu poporul. A fost cea mai mare manifestaţie de bucurie pe care am trăit-o vreodată, care nu poate fi explicată în cuvinte. Oamenii veneau la noi şi ne dădeau flori, ţigări, mâncare, era un entuziasm general”, povesteşte Ene Simion.

Citeste mai mult: adev.ro/pbcv4y
După ce am stat toată noaptea acolo, pe 22 decembrie, aproape de prânz, un ofiţer a urcat pe tanc şi a anunţat că armata fraternizează cu poporul. A fost cea mai mare manifestaţie de bucurie pe care am trăit-o vreodată, care nu poate fi explicată în cuvinte. Oamenii veneau la noi şi ne dădeau flori, ţigări, mâncare, era un entuziasm general”, povesteşte Ene Simion.

Citeste mai mult: adev.ro/pbcv4y
După ce am stat toată noaptea acolo, pe 22 decembrie, aproape de prânz, un ofiţer a urcat pe tanc şi a anunţat că armata fraternizează cu poporul. A fost cea mai mare manifestaţie de bucurie pe care am trăit-o vreodată, care nu poate fi explicată în cuvinte. Oamenii veneau la noi şi ne dădeau flori, ţigări, mâncare, era un entuziasm general”, povesteşte Ene Simion.

Citeste mai mult: adev.ro/pbcv4y
Epilog: După ceva timp, în cotidianul ”Ora”, o anchetă excelent realizată despre episodul acela, un supraviețuitor a mărturisit că: ”De scârbă am emigrat în Canada, nu de alta dar au încercat a ne cumpăra TĂCEREA... Iar eu nu am vrut.Simplu...”.

sâmbătă, 21 decembrie 2019

SCRISOARE LA FIX 30 DE ANI

Fratimiu, 
   
Uite ca a trecut si ziua de azi, chiar si azi a fost o zi sinistra. Voican fu batut, numai cu o carja de data asta! Nu ai pierdut nimic, nici de data asta, asa ca nu am ce sa-ti spun mai multe... sa ne amintim de ieri....

E ciudat si trist acest Prim Craciun , fara de tine.. chiar daca nu ne omoram cu vazutul, faptul ca stiam ca existai undeva acolo, imi dadea un sentiment de aparenta liniste! Da, de aparenta liniste! Vezi, desi poate ar fi trebuit sa te astepti sa fiu suparat pe tine, afla ca nu sunt! 
 Incerc din greu a ma acomoda cu acest ADEVAR, unul trist si sec... si acum, la fix treizeci de ani, imi aduc aminte cum asteptam sa vina ”furierul” si sa ne transmita parola ”RADU DE LA  AFUMATI”. si A VENIT... 
Apoi, cum stateam in gara, tu plangand iar eu usor stresat de multimea aceea haotica. Mai ti minte drumul pana la Focsani? Trenul intesat, pana la suprasaturatie a petlitelor de rosu...  Si acele lacrimi care m-au urmarit atata amar de vreme, in care ma rugai sa am grija de fiinta, care avea sa-ti devina jumatate! De parca credeai ca eram si dispus sa o fac, eu fiind si mai singuratic decat tine! 
Apoi, gara aceea, din orasul mustului, al vinului care sta sa fiarba, intocmai ca evenimentele de atunci?! Iar destinul a vrut  ca tu sa nu mori, doar atat sa te prinda dormind de zor in acel Aro, dar culmea si cu pantalonii in vine!  Ciudat destin, dar mai ales ce farse ti-a tras atunci VIATA!... 
Azi ma simt exact ca-n poezia lui Paunescu...Trist si inutil...
P.S: PENTRU AZI ESTE DE AJUNS, FRATIU-MIU... AM OBOSIT! DE CE? STI LA FEL DE BINE CA SI MINE, CA NIMIC, DE ATUNCI NU A MAI FOST CA INAINTE!... O SA MAI VORBIM, NU UITA  SA-I COLINZI PE AI TAI PARINTI! SA-I DAI MAMEI ACEL PAHAR DE APA, IAR LUI TAICA-TU SA NU UITI SA-I DAI ACEI BANI...
IN REST: CRACIUN FERICIT!

luni, 2 decembrie 2019

NE ASTEAPTA IZBANDA, SAU FRATII..LA TRECATORI, LA 30 DE ANI, DE ATUNCI?

AM LĂSAT SPECIAL A TRECE ACEST 1 DECEMBRIE!DAR, ATENTIE LA CEEA CE SCRIU MAI JOS.... Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj
pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de  Informație! Informatie  si nu diversiune sau divertisment.
Povestea de mai jos o tin in mine, de un AMAR de vreme... după ce o cititi mai vorbim:
Aveam 11 ani cand l-am "văzut" prima oara. A intrat tiptil in sala de clasa – l-am vazut doar eu. L-am îndrăgit imediat. Mi-a facut sagalnic cu ochiul, mi-a zambit strengareste si si-a dus degetul la gura, indemnandu-ma sa nu-l tradez. Era putin repezit, extrem de vioi, maruntel si parea atat de vesel si de pus pe sotii. Avea o figura blanda, buna, cu barba alba ca din povesti, cu o lumina calda ce ii inunda intreaga fata, un zambet nastrusnic si ochi ce ii scanteiau in cel mai fascinant mod cu putinta – cum sa nu il indragesti? Ii urmaream socata fiecare miscare, cu un zambet tamp pe fata si cu ochisorii mariti de mirare. Eram surprinsa ca ceilalti nu il vad- isi vedeau linistiti de treaba. Ma cerceta patrunzator si parea ca ma vede chiar si cand imi intorcea spatele brusc. Da, facea niste miscari bruste, atat de amuzante. Se misca incontinuu, nu putea sta locului o clipa. Nu vorbea. Desi, din gesturile lui intelegeam atat de multe cuvinte nerostite...
Uneori devenea invizibil. Profesorul de limba romana vorbea parca in acele clipe cu un alt glas. Era ca si cum misteriosul oaspete ar fi imprumutat pentru cateva clipe trupul dragului meu profesor si imi vorbea de-acolo. Si ce cuvinte frumoase isi faceau atunci drum spre inima mea...Ce lume frumoasa se dezvaluia atunci ochilor mei... O lume a curajului, a demnitatii, a verticalitatii si a iubirii. Imi vorbea despre dragoste de neam, despre credinta, jertfa si inadaptare binecuvantata. Nimeni nu imi mai vorbise asa, se gandeau probabil ca eram prea mica sa inteleg. El insa imi vorbea exact asa cum ii vorbesti unui om mare. Simteam cum creste inima in mine, cum sangele imi clocoteste de un patriotism altfel decat cel din Romania Mare, ziarul pe care il citeau ai mei acasa. Era altceva...mai adanc, mai profund, ce izvora parca din cele mai adanci cotloane ale sufletului meu. Era ca un suvoi de neoprit. Se inaltau atunci in mine munti adormiti, brazii falnici de care nu stiusem pana atunci, izvoare de munte imi susurau doine tulburatoare in piept, pamantul imi murmura patimas cantece de catanie, in palme, in timp ce in sufletu-mi naucit eroii copilariei prindeau incet viata. Toti voinicii neamului ce fusesera dintotdeauna acolo, in inima mea, se trezeau acum ca dupa un somn lung...Avram Iancu, Paunasul Codrilor, vorbindu-le motilor sai. Stefan ca o furtuna in fata ostasilor ce il urmau hipnotizati. Mihai, in hainele lui albe, cu coroana sclipitoare pe cap, cu cei doi cerbi ce il insoteau mereu si cu crucea-i uriasa de pe piept. Brancovenii, cu spatele lor drept si fetele inundate de lumina credintei. Toti prindeau viata in glasul strainului si in fiinta mea. Asa micuta cum eram, simteam ca pot si eu sa imi dau viata ca ei: pentru tara, pentru neam, pentru graiul nostru sfant si pentru Domnul. Simteam ca pot face orice. Aveam aripi! Cuvintele se rostogoleau navalnic, aprinzand flacari in inimioara mea ce batea nebuneste. Si-apoi deodata, liniste. Profesorul tacea si cadea absorbit de ganduri, privind in departare la codrii din zare...

Strainul venea din nou langa mine, cu ochisorii lui stralucitori, veseli, tradandu-i bucuria interioara ce nu mai avea loc parca in fiinta lui. Se revarsa imprejuru-i ca o baie de lumina. Zambea din nou sagalnic si uneori isi lasa mana dreapta pe umarul meu, ca si cum mi-ar fi mangaiat aripile ce de-abia se nascusera. Suradea multumit si trecea mai departe, ca un copil fericit, care tocmai a mai facut o sotie. Ce omulet bizar! Dar cat de cumsecade si de simpatic imi era....Zambeam si eu, primind din toata inima iubirea ce se revarsa din fiinta lui. Imi venea sa le strig tuturor celor din jur ca langa noi mai este cineva. Cineva din care iese atata Lumina. Si atata Iubire. Imi venea sa ma laud tuturor cu noua mea cunostinta, care facuse sa imi creasca aripi si le mangaiase apoi cu mana de inger, sa se asigure ca si-a indeplinit misiunea. Imi venea sa zbor si sa cant, sa auda toata tara cat de frumos stiu sa cant versurile imnului nostru. "Desteapta-te, Romane! "Cat de bine si cat de altfel il intelegeam acum...Cantam in gand, privind la codrii de departe....
Omuletul disparu fara urme in acea zi. Lasand in urma doar un parfum straniu- de mir si de tamaie, ce avea parca si un gust....- "Un gust de Vesnicie? " Se auzi in mintea mea un gand, ce nu era al meu. Un gand insotit de un zambet strengar. Strainul vorbea acum din mine! Ce ciudat!
Deja mi-era dor de el!

Avea sa mai vina. Des. La fiecare ora de limba romana isi facea aparitia. Nu venea niciodata la ore fixe. Dadea mereu buzna, de parca ar fi alergat tocmai de la capatul pamantului. Si pleca mereu brusc. Se ridica ca si cum si-ar fi amintit ca trebuie sa salveze lumea, tasnea brusc –aproape ma speria, de fiecare data- si fugea fara sa mai apuc sa ii spun la revedere. Mi-era pe zi ce trece tot mai drag.
Aripile imi crescusera atat de mult...si uneori aveam senzatia ca zbor, fara nici un fel de teama, peste secole, peste batalii, peste dureri si bucurii, plimbandu-ma neinfricata prin toata istoria neamului.
Alteori simteam ca sunt un copac. Radacini de care pana atunci nu stiusem incepeau sa vibreze adanc in pamantul ce imi vorbea acum ca un bunic. Pulsa in mine o seva binefacatoare, seva vietii, urcand navalnic din strafundurile istoriei, inaltandu-se neobosita spre cer si indemnandu-ma sa imi ridic, la randul meu, bratele spre Domnul, care imi parea acum atat de aproape. Ca un tata!
In alte zile, eram tot copac, insa aveam radacinile parca adanc infipte in cer. In timp ce bratele inimii se intindeau pline de iubire spre pamantul drag, sa il imbratiseze cu toata fiinta. Iar omuletul radea mereu, frecandu-si mainile cu bucurie, facandu-si mereu cruce cu un gest solemn, cu spatele drept, cu privirea pierduta spre cer si cu cate o lacrima strecurandu-se grabita pe obraz. Era de altfel singurul gest solemn pe care il facea. Singurele clipe cand era linistit. Caci apoi devenea din nou un titirez fara stare, miscandu-se cu o agilitate ametitoare, facand gesturi febrile si iesind parca din el insusi, cu panica omului caruia timpul nu ii ajunge sa faca tot ceea ce are de facut. Ma zapacea! Dar ce zapaceala binecuvantata...

Patru ani a durat prietenia noastra! Ne vedeam, saptamana de saptamana. Uneori mai veneau cu el prieteni de-ai lui. Nici unul insa nu era ca el. Erau tristi, solemni, cu chipurile pline de o durere fara nume...insa toti aveau aceeasi lumina sfanta pe chipuri...si acelasi spate drept, drept, drept, ce imi parea ca o coloana infinita ridicandu-se demna spre cer...

Cand ne-am vazut ultima oara, m-a privit in ochi, cu privirea aceea patrunzatoare ce imi ghicea parca toate tainele sufletului. Pentru prima oara l-am vazut serios. Atat de serios, ca parca ma durea tot corpul. Tot sufletul. Aripile ce deja isi invatasera zborul ma dureau si ele, tragandu-ma parca in jos. Radacinile urlau din adancuri, zbatandu-se in chinuri de nedescris. Din ochii lui adanci ma privea acum o lume plina de o durere infioratoare, ce imi smulgea nemiloasa bucati din suflet si din trup. Lacrimi ce ar fi putut umple o lume imi inundara fiinta, mainile se zbateau parca sub cuie ce o strapungeau fara mila, mii de bice imi sfichiuiau parca pielea, un gust amar de fiere imi umpluse gura, si-un sentiment covarsitor de jale si de insingurare pusese stapanire pe mine. Vroiam sa ma arunc in genunchi, insa trupul imi era tintuit pe verticala. Si-apoi, cand o lacrima grea, plina, tremuranda se ivi in ochii sai, simtii in spate o greutate covarsitoare. Parea o cruce ce ma coplesea, strivindu-ma sub povara ei. Gata sa ma pravalesc i-am intins mana, privindu-l cu ochi plini de lacrimi. La fel de grele, la fel de pline, la fel de tremurande ca si lacrima lui. Parca nu erau lacrimile mele. Desi ma dureau ingrozitor. Mi-a dat mana lui. Insa intrebarile din ochii mei nu si-au gasit raspuns.

Am simtit atunci ca va pleca. Ca nu-l voi mai vedea curand. Poate niciodata. Am urlat cu disperarea unui copil ce isi vede tatal plecand pentru totdeauna, cu framantarea unui Icar lasat singur sa zboare, cu durerea ucenicului aruncat in valtoarea vietii, stiind ca nu il va mai avea alaturi pe maestru. L-am rugat cu glas pierit sa mai ramana putin, inca putin...sa imi mai spuna ceva, orice...sa mai vina totusi...sa ma ajute sa inteleg de unde era durerea aceea ce-mi fusese pana atunci necunoscuta...sa ma ajute sa fac ceva cu crucea ce ma apasa nemiloasa....sa nu ma lase....Dar nu mi-a spus nimic. Cu ochii tristi, cu zambet amar, mi-a mangaiat inca o data umerii, sarutand parca cu degetele lungi urmele aripilor, s-a mai inchinat o data, in felul lui solemn, ridicand ochii spre cer si murmurand o rugaciune de binecuvantare, si-a pus mana dreapta pe capul meu, cu o atingere binefacatoare ce m-a facut sa uit pentru o clipa de povara crucii, de zgomotul cuielor, de durerea ce musca parca din tot trupul meu ... si a plecat....pasea incet, cum nu-i statea in fire, de parca n-ar fi vrut nici el sa plece....Tacerea lui ma omora. Plangeam cu sughituri tacute, icnind si tremurand din toate madularele. Nu mai aveam nici macar puterea sa il privesc? Cum sa il vad plecand? Crucea ma apasa, intreg trupul ma durea, sangele parea sa imi tasneasca afara din corp, din inima, si parca si din lacrimi...
Se auzi deodata insa un glas puternic, tunator. Nu imi mai vorbise asa niciodata. Parca nu mai era el. Parca imi vorbeau munti, si ape, si paduri, si vai, si tulnice, si clopote de biserica...si fiecare cuvant de-al lui avea ecoul unei rostiri deznadajduite deasupra prapastiei...ecou ce se multiplica de mii si milioane de ori in toata fiinta-mi speriata de taina ce avea sa mi se dezvaluie, ca dar sfant de despartire.
-"Sa nu uiti niciodata ce inseamna Romania!"
L-am privit uimita, printre lacrimi. Durerea incetase. Trupul imi inghetase. Ochii il priveau uimiti. Buzele intredeschise incercau sa schiteze o intrebare, insa nu reuseau sa scoata nici un sunet. Astaptam cu sufletul la gura sa imi mai spuna ceva. Macar un cuvant! Tuna din nou...
-"Așează literele cuvantului Romania in alta ordine. Ce iti iese?"
Ma privi cu aceeasi privire sagalnica ce ma insotise in toti acei patru ani. Durerea incepea parca sa dispara, lumina revenea in lumea mea si Iubirea se revarsa parca din nou din ochii lui ce redevenisera veseli. Mintea insa imi era blocata. Nu puteam nicicum sa inteleg ce vrea sa imi spuna. Gandurile nu izbuteau sa aseze in vreo ordine literele ce imi fugeau obraznice si nesupuse prin fata ochilor, refuzand sa se aseze in raspunsul dorit.
-"Om In Rai! Asta inseamna Romania! Sa nu uiti asta niciodata!"
O explozie glorioasa de lumina, de credinta, de nadejde isi facu loc atunci in ochii lui plini de o Bucurie tainica, croindu-si drum direct spre sufletul meu. Ma ridicai de jos. Crucea parca imi disparuse, aripile imi erau acum mai puternice decat oricand, imi simteam radacinile mai viguroase decat le simtisem vreodata, iar in trupul meu se asezau incet fiecare din segmentele Coloanei Infinitului, inaltandu-se cuminti spre cer, unul cate unul....L-am privit fara sa mai simt durerea aceea coplesitoare a despartirii. Parca mi-o luase cu mana. Se pregatea sa iasa. Se mai intoarse insa o data. O ultima data. Imi zambi cu tot sufletul lui cald si bun si imi spuse cu voce blanda:
-"Sa fii un Om, copilul meu!" 
Acum , la treizeci de ani, oare câți dintre noi mai țin cont de un asemenea ADEVAR?! 
p.s: așa cum am promis am scos postarea despre ”jumătatea mea neagră”!drum lin, spre Lumină, frati miu!