DACĂ CUMVA AȚI UITAT: CUM ERA 1 MAI, ÎN ALTE VREMURI!

Într-o lume, tot mai complicată, mai mohorâtă...și mai ALTFEL, decât copilăriile noastre... azi am să mă rezum la  câteva povești mai vechi... asta, așa...ca, nu cumva să ne uităm ”RĂDĂCINILE VIEȚILOR NOASTRE”(asta ca să parafrazez titlul ultimei mele cărți...apărută la editura SemnE)... Deci..doar o vorbă...să va mai zic... 

Ziua de 1 Mai vine, de vreo 33 de ani, ca un balsam pentru români. Aceștia evadează la mare, la munte sau într-un spațiu imaginar, ori își leagă câteva zile libere și iau cu asalt pădurile. O abordare radical opusă față de aceeași dată plasată undeva, în intervalul 1945-1989. „Ziua Muncii”, căci despre ea este vorba, ați rătăcit-o printr-un colț al memoriei sau ați descoperit-o prin revistele îngălbenite de trecerea anilor.

Parfumul defilărilor roboților umani, discursurile patriotice sau inocularea ideilor comuniste le-au rămas însă vii în minte actorilor de-atunci. Dar pe lângă furnicuțele din fabrici și uzine, un rol special îl interpretau și sportivii. De fapt, își interpretau propriul rol! Și ei, ca și ceilalți, erau tot un soi de
marionete dirijate de „păpușarii” din partid cocoțați în înaltul tribunelor plasate, spre exemplu, în București, în actuala Piață intitulată Charles de Gaulle. 

„Prin anii 50-60 se numea Piața Stalin și făceam multe repetiții. O dată, de două ori, de câte ori trebuia! Pierdeam și antrenamentele, dar eram aduși cu autobuzul din Ghencea până spre Piața Victoriei. Eram îmbrăcați în roșu, galben și albastru și partea veselă venea când eram urcați pe carele alegorice. Noi, atleții, mimam alergarea, halterofilii ridicau greutăți ușoare din lemn, iar lumea ne întâmpina cu
steaguri, cu lozinci! În tot acest timp, orchestra militară ținea ritmul”, povestea cândva, dubla campioană olimpică la înălțime, Iolanda Balaș, pe atunci componentă a CCA Steaua.

• Alte vremuri... alte obiceiuri

Operațiile artistice, savant sau infantil găsite, îi prindeau pe unii sportivi pe picior greșit, iar mulți dintre ei se simțeau puțin stânjeniți de postura în care se aflau. 

„Defilarea propriu-zisă începea la orele 9:00-10:00! Toți erau chemați la apel! Și steliștii, și dinamoviștii, și cei de la Rapid, și cei de
la Progresul. Steliștii și dinamoviștii erau ca frații. Toți campionii vremii erau, și Ivan Patzaichin, toată lumea! Încolonați și îmbrăcați în chiloți și maiou, ei formau mai mereu grupul din față! Pugiliștii, când erau urcați pe carele alegorice, mimau boxul, iar gimnaștii făceau diferite acrobații! Am prins 1 mai și la Timișoara, dar nu i se dădea o așa mare amploare”,  își mai amintea aceeași Iolanda Balaș, dubla campioană olimpică, la săritura în înălțime

•  Liceul... și Dan Spătaru adormit; la repetiții!!!
  

Chiar și subsemnatul a prins așa ceva; prin liceu fiind...eram dus cu ”arcanul”, la repetiții...pentru acel 1 mai... atât de muncitoresc. Repetițiile erau conduse de către Hero Lupescu, un mare regizor român... de dinainte de 1989. Mai țin minte că, tot atunci am fost martorul unei scene amuzante, dar atunci ușor delicate. Protagoniști au fost Hero Lupescu și inegalabilul, Dan Spătaru... 

 

                 Cele 2 personaje: Hero Lupescu vs Dan Spătaru

Noi... ”pulimea” cea tânără și ”tare dornică” de a fi ”carne de mici”, pentru acel spectacol, taman ce  dădeam a ieși în pauză. La intrarea oficială... Dan Spătaru... ușor ”obosit”... scurta orizonturile drumurilor... Acuma, sincer, nu știu dacă atunci vedea sau nu... ”Magistrala Albastră”... Dar, vizibil iritat... regizorul coordonator, nimeni altul decât Hero Lupescu, parcă și-l văd cum mi-l ia pe ex jucătorul Științei București, la oareșce ”șuturi verbale”: 

”- Păi bine măi, Dane, așa ne fu înțelegerea?! Să apari, tocmai acum... și oarecum neclar?”... La care, blondul jucător al echipei studențești i-a dat următoarea replică:

”- Da bine dragă Hero, crezi că dacă am venit taman acuma, nu pot zări... magistralele; sau ți-e era teamă că nu știam pe care drumuri să ajung aci?!”... Restul, nu a fost decât un hohot prelung de râsete... 

Vorba aceea: ”dacă nu ar fi... nu s-ar mai povesti...!”