Rânduri de Duminică: despre suflete legate; legate de viaţă

   Da… mi-e dor. De  suflete legate de viaţă. De poveşti cu oameni,cu oameni frumoşi;  unii care te fac să vibrezi şi să crezi că mai avem o şansă. Nu eu, nu tu; ci noi, ca omenire.

Da mi-e dor; parcă îmi tremură simţirea de dorul ăsta… de suflete curate. Azi, parcă văd doar carcase goale; şi fără voia mea, brusc mi se atât de dor, de suflete curate, în fond... de umanitate.

    Uite aseară, nu mai departe...  mă plimbam pe bulevardul Geniului, în căutare de genii… fie ele şi rătăcite! 

    Ştiţi ce am trăit? În aer, încă se simţea faptul că, parcă tot mai des; ne ies oamenii din suflete.  

Oare chiar s-a întâmplat un ceva, acel ceva, cu noi? Cu ale noastre simţiri, cu ale noastre sentimente?!

Aseară, sau poate ieri, ori azi…. sau aiurea, am sentimentul că s-a stricat ceva în noi; cu sufletele noastre.  

    Drag prieten, nu ai şi tu senzaţia că ne îndepărtăm cu prea multă uşurinţă… unii de alţii. Sau că ne greşim prea des, dar ne iertăm prea rar?

Păşeam aseară, pe acel boulevard, zis al Geniului… şi ce să vezi?! Îmi trecu viaţa, pe dinaintea ochilor, cu bune şi mai ales cu rele. Da... da; oamenii se întorc împotriva oamenilor, iar asta din atât de multe motive. Majoritatea lipsite chiar de o  minimă esenţă.Nu de Minima Moralia, cum ar fi spus un alt epigon, de la "Fabrica de Genii"! 

    După care, toţi aceşti aşa zişi oameni... vor continua prin a se răni. De ce oare?… m-am întrebat E.U...  chiar în noaptea aceea călduroasă, de ianuarie. Totul îmi părea exact ca într-un vis ; unul de ianuarie!

“Poate că pentru că nu le pasă destul, pentru că sunt dominaţi de de deşarte ambiţii, iar asta poate duce, chit că ne convine… sau nu; la a uita ce-i leagă cu adevărat!”… am reuşit a-mi recunoaşte. Şi continuam a  sta sprijinit pe unul din multe ziduri, ale "Geniului". Numero 1

“Şi se uită poate pentru că, nu ne mai acceptăm aşa cum suntem azi, pentru că nu mai avem răbdare să putem privi dincolo de tăceri. 

Clară treabă; mareea visurilor mele avea dreptate, atunci când îmi tot repeta… "nu ar fi frumos să avem o zi în care să şi tăcem?!... " 

    Azi, cu toţii suntem preocupaţi cu satisfacerea propriului ego şi uite cum uităm de nevoile altora. Ale celor simplii, de lângă noi.

    Încetăm  a ne mai iubi, a ne mai respecta… Asta, eu unul am înţeles-o în decembrie 89, când "vulgul" scuipa  cu nesaţ, pe cadavrele unor oameni. Nevoile altora atunci, dar şi acuma, deja nu ne mai interesează. Trist este faptul că încet… dar atât de sigur, noi singuri ne-am îndepărtat; unii de alţii.”

Stăteam în noaptea aceea şi vedeam încă... acele taburi…. Nu am putut a nu mă întreba: De ce am uitat oare Doamne a ne lega unii de alţii; sufleteşte?! Şi da, poate că ăsta o fi motivul pentru care am ajuns a ne pierde prea repede?!

În fond, poate că noi suntem singurii vinovaţi şi trăim realitatea asta, atât de iluzorie... pierzându-ne timpul în a ne învinovăţi… unii pe alţii. Şi nu,  nu facem altceva decât a (ne) găsi scuze… în locul soluţiilor. 

•  De ce soluţii?! 

Omule bun, dar e atât de uşor, de înţeles: ca să nu ne ne mai rătăcim. Şi astfel… să nu mai trăim într-un ancestral blestem, bântuit de atâta neputinţă.

• Mi-am aprins un chiştoc de ţigară, una făr de filtru…

Una străineză; măcar aâta bucurie mi-a adus  şi mie capitalismul… nu spun ce firmă… nu de alta, dar să nu vă fac poftă… Am tras puternic, câteva fumuri,  în pieptul meu, de aramă… stând ghemuit, de astă dată la baza gardului de genii...   după care am continuat:

“Omule, nu poţi să uiţi de  ceilalţi oameni, sau de marea de carcase umane. Şi nici nu ai dreptul a-i urî. Singura ta soluţie este să-i iubeşti, să-i ierţi… şi apoi să-i laşi să plece… 

    Şi asta, dacă ei, nu mai vor a mai sta, acolo, cu tine “

Dar da, să nu uit şi de astă completare: să nu-i scoateţi niciodată, din sufletele voastre. Cu bune şi cu rele… Şi ştiţi de ce?! 

Pentru că o dată, întâmplător au ba…  şi voi, dar şi eu… am fost ca ei! Supuşi GREŞELII…