Pescarul se uita la mare.Mana dreapta ii tremura usor; dar acest lucru parea ca nu-l mai deranjeaza deloc!
"Dar am uitat ce am avut si am ajuns indiferent... si m-am intors ingenuncheat... e prea tirziu", murmura el.
Afara burnita, asa ca de iarna. Usa cherhanelei era data de perete... iar pescarul zambea... mai mult a durere. Marea era furioasa, poate pe pescar, poate pe burnita din sufletul lui... "Era viata mea... si se numea... MAREEA... iar eu, de as fi stiut ce ar fi urmat, fugeam din calea ei" continua sa murmure.
Mana ii atarna efectiv, exact ca o ramura de copac uscata. Isi aprinse o tigara. Si tacu... Scrise pe nisip numele ei... si porni agale spre usa cherhanalei. Un val sosit tiptil in spatele sau... sterse aproape toate initialele acelui nume. In mod misterios ramasera doar doua initiale; un E si un A... un fel de indemn..."EA".
Pescarul se opri si se descalta brusc, apoi intra cu picioarele goale in apa aceea. Apoi se puse a striga inspre zarile mohorate...
De sus Bunutul privea cu ochi mari si intrebatori... la un moment dat isi spuse, mai mult pentru el..."Luca iar ai zbarcit-o"... dar acolo jos Luca continua sa-si strige... greseala lui.
Interesant textul... Felicitari.
RăspundețiȘtergereTextul acesta are ceva din nelinistea unei mari in decembrie... sau sfarsit de toamna. Bravo autorului; abia acuma l-am gasit!
RăspundețiȘtergereC'est un réel plaisir, cher Luca, de pouvoir lire sur un blog comme le tien, même des textes chargés d'un frisson littéraire dense, exactement comme ce texte ! Je vous félicite. Continuez comme ça.
RăspundețiȘtergere