SFÂRȘIT DE POVESTE: În căsuța de piatră a Sfântului Ioanichie

Oameni buni,dar și mai puțini bine intenționați,  azi... voi posta „ultima poveste” a părintelui Ovidiu! Dar nu cea de pe urmă... Ovidiu, nimic personal cu ființa ta, de simplu muritor și vopsitor de mănăstiri argeșene, atunci când mai marii vremii, ai Bisericii se ”lăfăiau” în fața blitz urilor și camerelor TV. Sigur că tu nu ai uitat, acel sfârșit de septembrie, iar tu erai acel ”MANOLE MODERN” al vremurilor noastre... și nu-ți căzuse rangul de a da o față nouă gardului, unde „atâția ” leoparzi politici, de gen Ponta,  se grăbeau a da bine în poze! Tot tu... ești același om, al Bisericii, care erai în fața monasterii, când prietenul ”mieu” , renumitul jurnalist I.T Lazăr A FOST UMILIT, în sacra taină a CĂSĂTORIEI și pus să se (re)orienteze, pe loc.

Acum, azi... eu am să redau, ”ULTIMA” ta... poveste!

„După ce mulți ani ai petrecut în ascultare și răbdare în obștea Mănăstirii Cetățuia Negru Vodă, asemenea cerbului care dorește apele răcoroase ale munților, așa și tu, Părinte Ioanichie, ai dorit să te îndulcești de viața pustnicilor, care este minunată și plăcută lui Dumnezeu. Drept aceea, te-ai retras într-o peșteră a Munților Cetățuia, unde timp de treizeci de ani ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!”

Coborând de la Crucea Dorințelor mă întâlnesc cu părintele stareț Modest Ghinea. Mi-a povestit greutățile prin care a trecut de-a lungul timpului. Apa, alimentele și materialele de construcție au fost cărate cu un funicular. Acum se fac săpături arheologice de mare însemnătate. Mi-a arătat biblioteca mănăstirii, care cuprinde mii de volume, frumos aranjate pe domenii, astfel încât, cititorului, să-i fie ușor.

În urma săpăturilor am văzut bucăți de ceramică și diferite obiecte, atât din epoca dacică, dar și din perioada evului mediu. Tot în bibliotecă se află și o frumoasă colecție de monede și bancnote mai vechi și mai noi. Dacă tot ai venit, mergi să vezi și chilia de piatră a Sfântului nostru, îmi zice starețul.  Păi să facem ascultare, răspund. Voi merge, pentru că este prima oară când văd peștera.

Continuăm pelerinajul nostru și ajungem la Peștera Moșului, o chilie mică. Peștera Moșului – Zamolxis, în tradițiile populare românești fiind atât imaginea Dumnezeului dacilor cât și a Marelui Preot.

În vechime, loc de meditație și de rugă al Marelui Preot, în creștinism, locul sihastrului celui mai îmbunătățit. Pe lângă icoane, se află încrustații în stâncă, reprezentând cruci, serafimi, o mână binecuvântând, porumbelul – acestea fiind făcute de înaintașii noștri pierduți în negura vremurilor.

Plecăm pe urmele Cavalerului Trac! Însă ajungem la un micuț cimitir al mănăstirii, înconjurat de câțiva copaci. Cruci simple, care străjuiesc suflete mari! Toată vremea-și are vreme, par a ne spune cei care se odihnesc sub brazdă!

Pe o stâncă se află imaginea Cavalerului Trac! Acesta era zeul tânăr al tracilor, reprezentat călare, a fost numit și „Theos Heros”, iar în iconografia românească s-a păstrat de-a lungul vremurilor în chipul Sfântului Gheorghe. El este văzut ca un simbol al nemuririi și al victoriei binelului asupra răului și morții. Calul este un simbol al imortalității și evocă eroizarea defunctului, calul fiind un animal solar. Sculptura în relief negativ are o vechime de circa 2.500-3.000 de ani.

Și din nou, la drum. Știu că, la un moment dat, drumul va face o ramificație la stânga. Coborâm cu mare bucurie! În fața mea un grup de tineri (băieți și fete) de la oraș, clar metropolă. De abia mă abțin să nu râd. Off, unde m-ai adus în praful ăsta. Uite ce am pe adidașii ăștia pe care am dat o groază de bani și nu are cine să-i vadă, spune fata tare dezamăgită. El, bărbatul puternic, încearcă să o liniștească. Ai dreptate, e mult praf, nu știam, era mai bine la cafenea. Dar ai grijă, că balustrada are așchii. Ea, mirată din cale afară, întreabă: Ce sunt alea? El răspunde: Sunt niște chestii ieșite din lemn care îți pot răni mânuțele alea fine. Păi asta e bară de fier, nu e de lemn. Tot văitându-se de greutățile prin care au trecut urcând până la Cetățuia, am ajuns la bifurcația care mă anunță că voi părăsi cărarea principală.

Drumul către Peștera Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel este de o frumusețe dumnezeiască. Este mult mai strâmt. Un pic mai periculos. Trebuie mare atenție! Te ții bine de copaci, de rădăcinile acestora, dar merită! Un câine frumos, negru, se ține după noi, dând vesel din coadă. După vreo 10 minute de mers, ajungem pe un platou stâncos, unde observăm o cruce, la care ne închinăm cu evlavie și un indicator care ne îndreaptă privirea către Căsuța ultimilor 30 de ani ai Sfântului!

Întâi aruncăm o privire asupra imaginii, de sus, de pe acest platou. Fiind la o altitudine de peste 700 de metri, nu e chiar de glumă, atunci când privești în jos. Mi s-a cam tăiat răsuflarea! Dar să te uiți de jur-împrejur este o mare minune!

Privind Peștera Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel, stai și te întrebi cum a putut viețui acolo atâția ani, 30 la număr. Și-a săpat singur peștera. Două crăpături mici, și atât. Pentru aceste minuni, s-a meritat tot acel praf. Deasupra peșterii se află Crucea Dorințelor. S-a smerit Sfântul, coborând din înaltul mănăstirii, puțin mai la vale. „Umplut fiind de dragostea cea negrăită a lui Dumnezeu, te-ai retras din zarva lumii acesteia în peștera din Valea Chiliilor, Cuvioase Părinte Ioanichie, ca să petreci după poruncile Evangheliei. Întunericul peșterii s-a prefăcut în lumină taborică, rugăciunea ta neîncetată făcând prezentă Slava Preasfintei Treimi.”

Unul din cei mai renumiți sihaștri ce s-a nevoit pe Valea Chililor în primele decenii ale secolului al XVII-lea, a fost Cuviosul Schimonah Ioanichie. Râvnind fericitei vieți pustnicești și arzând pentru dragostea lui Hristos, s-a închis de bună voie, într-o peșteră săpată în peretele muntelui și acolo s-a nevoit, neștiut de oameni, mai mult de 30 de ani. Numai ucenicul său îi aducea pâine și apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la gura peșterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp în timp, egumenul schitului. Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat și la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu știe. Însă, după o nevoință atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfințeniei și cunoscându-și dinainte sfârșitul, și-a săpat singur mormântul în fundul peșterii. Apoi, culcându-se în mormânt, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peștera lui s-a părăsit din cauza muntelui prăpăstios. În primele decenii ale secolului XX, coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peșteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, așezate cu bunăcuviință în fundul peșterii. Erau galbene, bine mirositoare și acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638”.

Parcă nu îmi vine să mă despart de aceste locuri pline de sfințenie. Privind de jur împrejur, îmi dau seama ce bucurie umplea sufletul Cuviosului, care ne-a primit la el acasă, atunci când, după rugăciune și metanii, se bucura să privească așternutul picioarelor lui Dumnezeu! Casnici ai lui Dumnezeu! Viața de aici este aspră, dură precum stânca în care este săpată bisericuța, numai cei cu adevărat plini de dăruire reușind să rămână o viața întreagă, stând în rugăciuni și nevoințe de tot felul.

De pe vremea dacilor care se rugau între pereții peșterii din Cetățuia,  și din momentul nașterii acestui popor, când s-a aprins flacăra creștinismului, lumina credinței nu s-a stins și nici nu se va stinge. Atât timp cât vor exista oameni pe acest pământ, însetați de Dumnezeu, aceștia vor urca mereu treptele credinței, poposind, ca și înaintașii lor, la umbra bisericuței din peștera milenară. Mulțumind din inimă Sfântului Ioanichie că ne-a îngăduit să-i călcăm puțin pe urme și pentru că ne-a primit în Căsuța sa, coborâm pe aceeași cărăruie de sute și sute de ani, rugând pe Dumnezeu ca să nu ne piardă niciodată pentru păcatele noastre!”. 

 P.S: Iar dacă, pe mine unul tu, m-ai impresionat prin frumusetaea ta, cea interioara, Episcopul, ori oricare alt VELEITAR costumat în SUTANĂ... de pe acolo, ori de aiurea nu sunt decat... MINCIUNI trecatoare.La Praga, nu mai departe decat ieri a ars Biserica diasporei române! O fi vreun semn... sau, simpla fatalitate?! Si sti ceva: până la urmă, JUSTIȚIA IMANENTĂ va avea ... ULTIMUL CUVĂNT!